Este cultura globală o formă de imperialism sau este un proces social inevitabil?

Procese sociale “inevitabile” sunt doar acelea considerate etape necesare în evoluţia, îndreptarea către ceva, a umanităţii. Fiindcă adesea evoluţia este socotită progres, procesele sociale respective capătă, pe lângă o valorizare pozitivă, o natură implacabilă. E lipsit de sens să te întrebi ce ar trebui să fie, este rezonabil să explici ceea ce este. Ne întrebăm, iniţial, dacă expresia “cultura globală” prezintă realitate. La singular, o cultură a umanităţii înseamnă lipsa de cultură. Dacă “cultura globală” nu ar intra în conflict cu acele culturi naţionale, şi s-ar prezenta drept doar un set de practici şi idei unificând, pe cât e posibil, naţiunile, atunci nu ar fi o problemă. Am considera-o drept un proces firesc, componentă şi consecinţă a globalizării, neimpusă de un centru anume, ci derivând de la toate statele care merg pe calea dezvoltării. Chiar dacă s-ar socoti că o cultură globală, nesubstituibilă culturilor naţionale, reprezintă o consecinţă firească, asta nu o face inevitabilă. Dacă sistemul capitalist nu s-ar fi dezvoltat în felul în care a făcut-o, dacă configuraţia geopolitică a lumii ar fi fost alta, poate că “cultura globală”, sau cel puţin acest limbaj comun tuturor oamenilor, ar fi rămas o poveste. Nimic nu este inevitabil. Omul ia decizii, el trasează rolul şi politica unor instituţii, el influenţează procese sociale, elitele alcătuiesc structuri de putere prin care se asigură continuitatea unor idei, precum acela al unei ordini mondiale, iar dacă noi, privind aceste rezultate din exterior, fără a lua în seamă forţa care le-a făcut posibile – gândirea umană -, le apreciem drept ceva firesc, de la sine înţeles, înseamnă că elitele in cauză şi-au îndeplinit datoria foarte bine.

Înţelegem faptul că cultura globală nu este propriu-zis o cultură, ci un set de elemente care, aplicate pe scară largă, au capacitatea de a uniformiza, de a legitima anumite acţiuni politice, şi de a spori, prin aceasta, dominaţia unor centre de putere în zonele respective. Cultura globală include valori precum respectarea drepturilor omului, democraţia, practici economice precum economia de piaţă, libera concurenţă, libera iniţiativă, proprietatea privata; se adaugă consumerismul, cultura de consum, accesibilă oricui, îndeosebi prin mass-media, filmele, divertismentul – în general un mod de viaţă liberal, bazat pe consum, se presupune aducător de bunăstare şi înţelegere pentru toţi etc. O lume în care omul îşi pune tot mai puţine probleme importante şi în care pacea şi bunăstarea îl fac să nu-şi îndrepte gândul către viitor, ci să trăiască clipa prezentă. Însă, şi o lume fără cultură. Aici nu voi discuta dimensiunea morala a unei “culturi globale”, ci voi cerceta sursele sale.

Când un proces social decurge în chip natural, oamenii îl constată şi-l descriu. Când procesul social nu “vrea” să apară, el este impus. “Cultura globală” nu există încă, în schimb există forţe care ar dori impunerea ei. Dacă guvernul SUA spune unei ţări: “respectaţi drepturile omului, treceţi la economia de piaţă”, înseamnă că economia de piaţă nu reprezintă un ceva inevitabil, şi nici respectarea “drepturilor omului” nu răsare în conştiinţa tuturor liderilor. Cineva te presează să le ai. Când omenirea nu consimte să se îndrepte de bunăvoie către “valorile” propuse, ori, ajunsă la ele, rămâne în sărăcie, rezultă că pur şi simplu evoluţia omenirii, dacă există asta, nu trece neapărat prin acele valori.

Există în lume un stat care pretinde că deţine valorile moralităţii, un fel de agent mesianic, dornic în a aduce pacea şi bunăstarea pe glob. Se numeşte Statele Unite ale Americii. Ele susţin pacea prin războaie preventive. Inamicii valorilor aduse de americani sunt înfrânţi. America pare a fi un jandarm universal. Cu cât ea se implică mai intens în pacificarea zonelor de conflict, cu atât focarele de conflict sporesc, ca şi cum deodată, toate regimurile, toate grupările teroriste, ar fi plănuit atacul final asupra Americii. De aici rezulta că, întâi, Statele Unite îşi extind dominaţia. Dar actul lor trebuie să fie legitim, recunoscut ca atare. Au fost concepute principiile, alcătuind o parte însemnată din “cultura globală”, în numele cărora America şi aliaţii săi să lupte.

Uniunea Europeană îşi extinde influenţa într-un mod asemănător, doar că foloşeşte pârghiile economice şi instituţionale. Idealul unei Europe Unite, prospere, conferă legitimitate şi de această dată. Corporaţiile multinaţionale, care operează extinse în multiple ţări, sunt mulţumite când pieţele sunt libere, circulaţia mărfurilor fluidă. Însă puterea economică se supune puterii politice. Puterea economică nu invocă idealuri, ţeluri măreţe, ea vrea eficienţă şi profit. În schimb, viziunea asupra lumii, idealul de urmat, sunt concepute de puterea politică. Marii directori de companii pot avea, fireşte, influenţă în guverne. Dar pentru ei, şi în general, este dificil de conciliat latura economica, predictibilă, a contractelor raţionale şi a eficienţei, cu idealismul politic, visul unei lumi mai bune etc.

Noţiunea de “cultură globală”, dacă urmăreşte să dizolve ce este naţional, îşi pierde consistenţa. Globalizarea nu implică, automat, o cultură globală. Ea se poate limita în a pune culturile pe o scenă largă, de a le invita la o comunicare tot mai intensă, al cărui rezultat ar fi înţelegerea superioară a deosebirilor dintre noi şi ceilalţi, fapt care ne-ar sublinia specificul propriu. Diferenţele nu s-ar şterge, ci s-ar evidenţia mai pronunţat, şi, în acelaşi timp, ar fi percepută bogăţia, patrimoniul pe care întreaga planetă îl posedă. Nicio piesă din acest patrimoniu nu ar fi de dorit să dispară. Globalizarea este un proces firesc – cultura globală, nu.

Nu mă pronunţ dacă cultura globală are finalitatea de a se substitui culturilor naţionale, însă pot remarca utilitatea ei, în faza actuală, pentru centrele de putere care doresc să-şi legitimeze prin ceva extinderea. Există totuşi o problemă nouă. În mod obişnuit, imperialismul presupune ca un stat, ori un imperiu supranaţional, să-şi extindă influenţa în exteriorul graniţelor sale, creând în teritoriile supuse structuri politice şi administrative controlate de el. Uniunea Sovietică era centrul, iar sistemul comunist era purtătorul imperialismului sovietic. În schimb, “centrul” din care emană cultura globală este greu de conturat. Un imperiu îşi extinde practicile, ideile, cultura, şi transformă teritorii din afară după specificul său. Dar cultura globală nu se potriveşte niciunui imperiu existent. Ea anticipează imperiul ce trebuie edificat. Statele Unite nu-şi impun cultura lor, naţională. Uniunea Europeană nu-şi susţine specificul ei – este şi dificil de stabilit acest specific, ţările europene rămân încă solide în culturile lor. Cele două organe impun politica altcuiva. Ele devin agenţi ai unei elite dorind să clădească o nouă lume.

Lumea aceea, “imperiul”, nu există încă, aşa încât cultura globală să-i fie expresie şi mod de expansiune. Globalizarea se confundă în mod nejustificat cu această lume proiectată. Guvernul american nu urmăreşte interesul statului american când susţine acea “cultură globală”. Statul ar trebui să susţină naţiunea, puterea ei politică, organizarea şi dezvoltarea ei. Însă “cultura globală” tinde spre un imperiu ce contrazice naţiunea şi cultura ei proprie, fără de care aceasta se stinge.

În istorie au existat practici imperialiste. Spania şi Portugalia au acaparat teritorii întinse din America Latina în urma expediţiilor. Anglia şi-a extins dominaţia în India, în Australia. Continentul african a fost partajat cu rigla pentru ca puterile europene să capete fiecare o porţie. Dar astăzi avem ceva nou. Înainte, imperiul îşi impunea viziunea asupra lumii. Astăzi, o elită se desprinde de susţinerea oricărui imperiu pentru a clădi realitatea. Ea posedă o credinţă extraordinară în succesul său. Aceasta nu mai e imperialism; este preconizat sfârşitul oricărui imperialism. Calea către puterea absolută trece prin concentrarea puterii în mâinile a cât mai puţine persoane. Dincolo de o limită, dispare interesul particular al unui stat, uniune de state, imperiu, şi rămâne un principiu, puterea absolută.