Introducere
Radu cel Frumos, domn al Munteniei în perioada 1462-1475 (deşi nu continuu), a încercat păstrarea unui echilibru între o putere creştina – Ungaria, şi o alta necreştină, în contextul epocii aflată în război cu aceasta, Imperiul Otoman. Modul în care a reuşit Radu cel Frumos să se situeze în echilibru şi să-şi creeze o imagine favorabilă în mediul maghiar ţinând cont de alianţa sa intimă cu Poarta reprezintă tema acestei analize. De mic, Radu a fost dat ostatic turcilor de tatăl său, Vlad Dracul, şi a învăţat depravarea la curte, după cum arată Iorga în “Scrisori de boieri. Scrisori de domni” (1932). Crescut în mediul otoman, a fost convins că negocierea cu aceştia poate scuti ţara de noi războaie. În faţa ungurilor, a căutat a se arăta credincios, a întărit privilegiile negustorilor braşoveni, l-a informat pe Matei Corvin despre un posibil atac turcesc. Chiar supus Semilunei, a revigorat modelul domnesc bizantin, după cum arată şi Ion Chiciudean alături de Bogdan-Alexandru Halic în Noţiuni de imagologie istorică şi comunicare interetnică (2001), introducând în siglă tema “Novo Plantatio”, a unui arbore smuls aflat între doi oameni afrontaţi.
Tiparul politic bizantin era o constantă (cu excepţia domniei lui Vlad Ţepeş), însă modelul comportamental a urmat traseul “post-bizantin”. Forţa sa militară nu-i conferă o imagine pozitivă, Ştefan cel Mare răpunându-l în câteva rânduri şi alungându-l de pe tron. Este un factor de echilibru regional, iar integrarea ţării în Pax Ottomanica – mai arată aceiaşi autori -, constituie o oportunitate de dezvoltare economică şi culturală pentru deceniile următoare (precum domniile lui Radu cel Mare sau Neagoe Basarab). Radu cel Frumos este lipsit de calităţi militare, iar jocul său politic, riscant, îl face să fie dezavantajat atât de Ştefan, marele său duşman, cât şi de unguri care, prin acei comercianţi braşoveni dar şi prin deciziile regelui Matei Corvin, îi vor îngreuna situaţia.
Critica izvoarelor
În documentare s-au folosit următoarele izvoare: 1. Cronici turceşti, p.71, citate în Ţara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai Viteazul a lui Ştefan Ştefănescu (1970). Izvor nr.1, scris, direct, referitor la evenimente secundare, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini difuzate, spune cum, în urma înfrângerii din celebrul atac de noapte al lui Vlad Ţepeş, sultanul, retrăgându-se din Muntenia, în timpul trecerii sale a luat pradă bogată, vite, şi bărbaţi voinici. 2. Expuneri istorice ale lui L.Chalcocondil, p.285, citate în Ştefanescu, Ştefan, op.cit.
Izvor nr.2, scris, direct, referitor la evenimente secundare, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini difuzate, spune cum guvernatorul turc din părţile dunărene primise dispoziţie din partea sultanului în a-l ajuta pe Radu cel Frumos, la nevoie, la ocuparea tronului.
3. Documente de Hurmuzaki, XV, p.75, citate în Ştefanescu, Ştefan, op.cit.
Izvor nr.3, scris, direct, referitor la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini difuzate, spune cum, în urma foametei din Ţara Românească şi a importului excesiv de grâne din Transilvania, regele Ungariei, Matei Corvin, a dat dispoziţie a se interzice exportul de grâne către Ţara Românească, pe motiv că produce scumpiri şi chiar lipsă. 4. Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, I (1247-1500). Izvor nr.4, scris, direct, referitor la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini difuzate, spune cum – în pasajul selectat pentru această lucrare – datorită pustiirii Munteniei în urma expediţiei lui Mahomed al II-lea împotriva lui Vlad Ţepeş, a crescut, după 1462, numărul daniilor domneşti de silişti (locuri de foste sate). 5. Cronica Moldo-Germană din cadrul Cronicilor Slavo-Române din sec.XV-XVI publicate de Ion Bogdan şi revăzute de Petre P.Panaitescu (1938). Izvor nr.5, scris, direct, referitor la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini difuzate, descrie războaiele purtate de Ştefan cel Mare cu Radu. Două referinţe din această lucrare, întâlnite în Ştefănescu, Ştefan, op.cit., arată că, în urma unei campanii, Ştefan a dus 17.000 de robi în Moldova (p.30) şi că a pustiit cetatea Brăilei (idem). 6. Cronica lui Wawrin, prezentată în Românii în secolul al XV-lea... a lui Bogdan, N. (1941). Izvor nr.6, scris, direct, referitor la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini difuzate, creează – în această lucrare – cadrul general al luptei antiotomane din secolul al XV-lea, descriind neputinţa ţărilor creştine apusene, lipsa de destoinicie a armatelor ungare, triumful lui Iancu de Hunedoara şi manevrele ulterioare ale turcilor. 7. Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI, lucrare scrisă de Bogdan, I. (1902). Avem aici un număr de patru izvoare, scrise, directe, referitoare la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini induse, de voievodul muntean în mediul negustorilor braşoveni. Izvor nr.7, o primă scrisoare către negustori, în care cere înapoierea unor boieri “hicleni”, ce au încălcat regimul de vasalitate şi spune că, în caz contrar, va încheia relaţiile cu acei negustori. Ion Bogdan adaugă un comentariu, cum că la 1463 domnul muntean trimite ungurilor ştiri despre pregătirile turceşti contra Ungariei – Scrisoarea lui Pongraez voievodul Ardealului. Izvor nr.8, o a doua scrisoare către negustori, în care cere un rest de plată către “săracii” lui, acei negustori având nevoie de bani pentru a nu fi asupriţi de turci; în schimb, le promite libertatea negoţului oriunde. Izvor nr.9, o a treia scrisoare către negustori, în care mărturiseşte că niciodată nu le-a făcut vreun neajuns, şi îi acuză că i-a jefuit pe “săraci”, şi că a raspuns şi el cu aceeaşi monedă, apoi că un crai trimis de regele maghiar a venit a-i cere socoteală, iar el s-a scuzat, reafirmând că vrea doar bune relaţii. Mai mult, le dă o carte, sub pecete, încât oamenii lor să poată umbla liberi şi să cumpere aproape orice, şi solicită în schimb o carte asemănătoare, fără a insista foarte mult. Ion Bogdan comentează că în 1470 mai există o scrisoare a lui Radu către braşoveni, în care se plângea că, deşi a ţinut pace cu ei, aceştia i-au vândut arme lui Ştefan cel Mare şi i-au permis să-şi ţină “exploratores” printre ei, contrar voinţei regelui. Izvor nr.10, o a patra scrisoare către negustori, în care subliniază că este doar sluga craiului, alături de toţi pribegii săi, dar că unii dintre aceia au fost jefuiţi, luându-li-se caii. O slugă i-a fost ucisă, şi îi vrea pe ucigaşi, altfel nu renunţă. Cere să li se întoarcă tot ce li s-a luat, altfel se va plânge voievodului Ardealului. Scrie că pribegii aceia fug de turci. Ion Bogdan comentează că, în martie 1471, când redacta această scrisoare, Radu tocmai era bătut de Ştefan la Soci şi se refugiase în Ardeal cu boierii care scăpaseră din luptă. Motivarea că boierii fug de turci este şi nu prea adevărată, întrucât ei fugeau în realitate de Ştefan. Curând după înfrângere au venit şi turcii, dar în ajutorul lui Radu. Ştefan nu s-a putut folosi de biruinţă şi s-a retras, iar Radu, întors din Ardeal, a pus să întărească o cetate de la graniţele Moldovei, Crăciuna.
8. Documentele Ţării Româneşti, publicate de Petre P.Panaitescu (1938). Avem aici un număr de douăzeci şi patru acte, cu funcţie de izvoare scrise, directe, referitoare la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini induse, de către domnitorul muntean în mediul maghiar, ce conţin întăriri de moşii ale boierilor şi danii, scutiri de taxe ale mănăstirilor. Acestea se vor adăuga dimensiunilor imaginii domnitorului. Avem cincisprezece întăriri de moşii (izvoarele nr.11-35) şi nouă danii (izvoarele nr.36-44). Toate sunt emise de domnitor, cu excepţia uneia, prin care regele Matei Corvin dă voie călugărilor de la Cozia să vină în Ardeal şi să ia orice bucate sau postăvuri doresc, fără ca autorităţile să le supună la vreo cheltuială.
9. Letopiseţul Anonim al Moldovei din cadrul Cronicilor Slavo-Române din sec.XV-XVI publicate de Ion Bogdan şi revăzute de Petre P.Panaitescu (1938). Izvor nr.45, scris, direct, referitor la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini difuzate, descrie războaiele purtate de Ştefan cel Mare cu Radu.
10. Letopiseţul de la Putna II din cadrul Cronicilor Slavo-Române din sec.XV-XVI publicate de Ion Bogdan şi revăzute de Petre P.Panaitescu (1938). Izvor nr.46, scris, direct, referitor la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini difuzate, descrie războaiele purtate de Ştefan cel Mare cu Radu. 11. Istoriile domnilor Ţării Româneşti, scrise de Radu Popescu vornicul şi editate de C.Grecescu (1963). Izvor nr.47, scris, direct, referitor la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini difuzate, descrie războaiele purtate de Ştefan cel Mare cu Radu. Notează că Ştefan a luat tronul Moldovei cu sprijinul lui Radu cel Frumos, dar apoi s-a arătat nerecunoscător acestuia. 12. Expuneri istorice ale lui L.Chalcocondil, p.515, citate în Chiciudean, Ion, Bogdan-Alexandru Halic, op.cit. Izvor nr.48, scris, indirect, referitor la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini induse, reprezintă un discurs pe care Chalcocondil i-l atribuie lui Radu cel Frumos, ce se adresa locuitorilor Munteniei cu apelativul “dacilor”, povăţuindu-i că împăratul va veni să le pustiască ţara şi le va lua tot ce le-a rămas dacă nu-l vor părăsi pe Ţepeş şi nu vor deveni prietenii împăratului (sultanului). Toate suferinţele le-au îndurat din pricina “răzvrătitului” Ţepeş, ce a făcut mult rău Daciei, cum nu s-a mai auzit nicăieri pe pământ, ar fi spus Radu cel Frumos. 13. Noţiuni de imagologie istorică şi comunicare interetnică, lucrare scrisă de Chiciudean şi Halic în 2001, şi din care s-a extras Izvor nr.49, scris, indirect, referitor la evenimente principale, de certă valoare, ce se adaugă unei imagini induse, relatând despre motivul “Novo Plantatio” al domnitorului muntean, prezent în sigla sa.
Contextul istoric
Editorii de la 1859 ai Cronicii lui Wawrin au adăugat lucrării o scrisoare adresată de călugărul franciscan Bartolomeo da Genova priorului mănăstirii Sfântului Ioan din Ierusalim. Ea a fost alcătuită după răsunătoarea victorie a Iancului de Hunedoara pe câmpia Ialomiţei. Căci, pe la 1440, turcii, îmbogăţiţi peste măsură din jefuirea ţărilor creştine, începuseră asediul Europei Centrale. Continentul trăia clipe de groază, alianţele europene erau şubrede, mercenarii, Cavalerii Ioaniţi cedau terenul în faţa armatelor turceşti venite din Balcani. Ungurii se zbăteau în confruntări interne şi, la 1437, au încheiat pactul împotriva ţăranilor de orice naţionalitate, dovedind lipsă de simţ al realităţii. Iancu de Hunedoara s-a instalat în Banat şi a atacat. În Ţara Românească, sultanul îl inchisese pe Vlad Dracul, domnul de atunci, acuzându-l că ar fi ştiut de pregătirile militare ale transilvănenilor. Apoi, când înfrângerile sale nu conteneau, l-a eliberat încercând să-l facă aliat, dar Vlad s-a întors şi el cu armele împotriva lui. În iarna lui 1443, bănăţeni şi munteni, moldoveni sub steag polonez şi alte neamuri creştine, au încheiat expediţia din Balcani, prin care i-au alungat pe turci departe de drumul spre Europa Centrală.
La 1453, sultanul Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul, şi forţele turceşti, renăscute, s-au ciocnit la Belgrad de armatele lui Iancu de Hunedoara. În acelaşi timp, Ţara Românească slăbea în faţa turcilor, încheind în 1452, prin pacea de la Seghedin, un acord prin care, în schimbul recunoaşterii statalităţii, plătea haraci şi totodată se socotea vasală regelui ungar. Boierimea avea în primul rând puterea de a alege domnul, şi tot ea l-a împins pe domn la concesii faţă de Poartă. În Moldova, prin “închinarea” de la Vaslui (1455), boierimea a făgăduit tribut anual turcilor.
Vlad Ţepeş ajunge pe tronul Munteniei şi îşi pregăteşte lupta antiotomană consolidându-şi puterea prin centralizare, restrângere a atribuţiilor boierimii şi crearea unui corp de oaste aflat în directa sa subordine. Trage în ţeapă mii de opozanţi şi îi îngrozeşte pe boieri. Pe negustorii saşi din Braşov îi pradă, pentru a-i avantaja pe negustorii localnici, dar menţine relaţii bune cu Matei Corvin. După o serie de victorii strălucite, culminând cu celebrul atac de noapte din 16 iunie 1462, sultanul s-a retras, dar în trecerea lui prin ţară a provocat mari pagube, încât economia şi forţele productive s-au resimţit timp îndelungat. Locuitorii ţării şi-au găsit satele distruse, casele arse. Sultanul a trecut la arma complotului şi l-a înscăunat pe Radu cel Frumos la tronul Munteniei, Ţepeş fiind părăsit de boieri şi nevoit să fugă. Matei Corvin, dezinformat de saşii ce-l acuzau pe Ţepeş de un atac proiectat în contra maghiarilor – spre a se răzbuna pentru pagubele suferite în trecut -, l-a întemniţat pe voievod în închisoarea de la Buda.
Radu cel Frumos şi-a început domnia ca aliat al turcilor, sprijinit de marea parte a boierilor, cu intenţia de a redresa ţara, agreat de negustorii braşoveni, căutând pacea cu Ungaria, supus pericolului din partea lui Ştefan cel Mare şi dorind să revigoreze moştenirea bizantină întreruptă de activitatea lui Vlad Ţepeş.
Analiza de imagine
Izvoarele au fost împărţite pe dimensiuni: politică, militară şi umană.
În desenul de mai sus observăm că, din totalul de 87 de referinţe, 62 au fost pozitive (71,26%), iar 25 negative (28,74%). În general, imaginea domnitorului muntean în mediul maghiar a fost favorabilă.
Radu cel Frumos şi-a consolidat imaginea mai mult de jumătate pe plan politic, ţinând cont că împrejurările care l-au adus la tron au fost de natură politică. Forţa sa militară este scăzută, fapt observabil din dezastruoasele înfrângeri în faţa lui Ştefan.
În poziţia de echilibru pe care şi-a asumat-o în regiune, şi pentru bunăstarea ţării sale, Radu nu a mai dorit angajarea în conflicte şi a căutat rezolvarea divergenţelor pe cale diplomatică. Dimensiunea politică este sporită de actele în favoarea negustorilor braşoveni, de daniile bisericeşti (care punctează şi în dimensiunea umană) şi de scutirile şi întăririle făcute boierilor. În dimensiunea umană, el punctează mai ales ca reprezentant al moştenirii bizantine, pe care o continuă, ca domn încercând să-şi aducă ţara pe o cale de dezvoltare paşnică, făcând presiuni aliatului său maghiar în a permite negustorilor săi să facă negoţ liber. Totuşi, laşitatea de care dă dovadă, fugind din calea lui Ştefan, apoi părăsindu-şi noaptea cetatea de scaun şi lăsându-i pradă lui Ştefan pe soţia şi fiica sa, reprezintă o latură negativă. Dimensiunea militară punctează mai degrabă la nivel negativ.
Cele trei dimensiuni au fost impartite in indicatori, dupa cum urmeaza:
Radu cel Frumos a dorit să-şi păstreze capitalul politic prin calitatea de a fi ocrotitor al creştinătăţii, întrucât era în alianţă cu un imperiu necreştin – cel Otoman – şi avea nevoie să-şi legitimeze poziţia în alianţa sa cu Ungaria. De asemenea, daniile sale aveau rolul de a-i legitima domnia printre ai săi. A reieşit vulnerabil în faţa ameninţării politice ca urmare a înfrângerilor suferite din partea turcilor, şi s-a arătat, prin numeroasele scrisori adresate negustorilor braşoveni şi din relaţiile cu Matei Corvin, interesat de alianţa cu mediul de referinţă. Nu s-a socotit sprijinit de aliaţi când a aflat că supuşi ai coroanei maghiare vindeau arme lui Ştefan sau când blocau drumul negustorilor săi. Ca stăpân autoritar, a dorit să-i readucă pe boierii fugari în ţară şi să-i fie plătite toate datoriile oamenilor săi. În proporţie de 12%, a punctat ca factor al echilibrului regional.
Radu cel Frumos se arată un slab comandant prin înfrângerile repetate contra lui Ştefan cel Mare şi are o oaste puţin valoroasă. Nu este capabil de a produce pagube inamicului, însă îşi arată în repetate rânduri sprijinul pentru regatul maghiar.
Radu cel Frumos preferă înlesnirile comerciale şi importurile de grâne care să ajute dezvoltarea economică a ţării. Daniile sale bisericeşti au avut rolul de a-i schimba imaginea de domnitor pus pe tron de o putere străină, pentru a căpăta astfel o apropiere de mediul autohton. Se arată lipsit de moralitate când fuge din faţa turcilor, atacă pe la spate armatele lui Ştefan şi îşi părăseşte familia şi bogăţiile, alături de supuşii săi, pentru a cădea pradă inamicului.
Am întâlnit destul de puţine izvoare alcătuite de domnitor, potrivit imaginii ce urma să şi-o prezinte în mediul vizat. Majoritatea izvoarelor au fost descrieri din care am dedus anumiţi indicatori din imaginea domnitorului.
Domnitorul muntean şi-a asigurat o imagine pozitivă, deşi celelalte izvoare consultate, care aminteau acţiunile sale, îl înfăţişau într-o lumină negativă.
Domnia lui Radu cel Frumos reprezintă un moment de aparentă acalmie şi dezvoltare în viaţa Munteniei, deşi a trecut printr-o politică de cedări faţă de Poartă. Domnitorul a căutat aliaţi creştini şi garanţi ai păcii, însă domnia sa a fost tulburată de atacurile adversarilor Porţii. Nu a fost un comandant foarte bun, iar înfrângerile sale militare l-au costat, deşi în plan diplomatic a avut o activitate potrivită.