O nouă direcţie culturală
Gândirea psihologică şi filosofică europeană, scria I.P.Culianu într-unul din eseurile publicate recent de Editura Polirom (Culianu, Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, 2002), a cunoscut, pe parcursul secolului al XX-lea, o detaşare de ideile iluministe. Un mare antropolog, Frazer, a strâns, la începutul secolului trecut, o cantitate imensă de materiale despre religia unor populaţii “primitive”, pentru a demonstra superioritatea civilizaţiei occidentale (în special engleze) asupra lor. Peste câteva decenii, Wittgenstein, în Însemnările sale, l-a numit “mai sălbatic decât majoritatea sălbaticilor săi”, şi a continuat afirmând că omul zilelor noastre nu este nici mai puţin sălbatic, nici mai superstiţios. El nu face decât să înlocuiască o superstiţie cu o altă superstiţie, o prejudecată cu altă prejudecată. Jung şi Eliade au spus acelaşi lucru. Că omul modern a fost constrâns de ştiinţă să-şi retragă proiecţiile religioase din lumea înconjurătoare, însă comportamentul său trădează numeroase reminiscenţe arhaice. Spre exemplu, sărbătorile colective de Anul Nou, funcţia ritualică a pragului, petrecerile la mutarea într-o nouă locuinţă etc. În Sacrul şi profanul, dar şi în alte lucrări, Eliade apreciază că practicile simbolice, sau magice, au fost împinse în subconştientul nostru, spaţiu din care încearcă mereu să iasă la suprafaţă. Am putea crede că entuziasmul faţă de ştiinţă şi raţiune a început treptat să se reducă, - experienţa celor două războaie mondiale a cauzat o scădere a credinţei optimiste în progres şi tehnologie -, iar în mediile intelectuale, sau instituţionale, s-a lansat o nouă direcţie: spre re-evaluarea fiecărei culturi, oricât de “primitivă” ar apărea ea, şi, de asemenea, către descoperirea unui nou tip de spiritualitate.
Jung împotriva lui Freud
Folosim aceleaşi eseuri ale lui Culianu pentru a compara ideile lui Sigmund Freud, aşa cum au fost expuse în Viitorul unei iluzii (1927), cu acelea aparţinând lui Carl Gustav Jung (Psychologie und Religion, 1940). Freud a susţinut principiile iluministe. Mai întâi, el a căutat să descopere acel “eveniment” care a reprezentat sursa tuturor religiilor, un fapt explicativ pentru toate sistemele spirituale. L-a găsit în acel “banchet primordial” antropofagic, din care ar fi derivat totemismul şi aşa mai departe. Ne interesează concepţia pedagogică a lui Freud. Ţelurile sale principale erau “încetinirea dezvoltării sexuale şi preîntâmpinarea influenţei religiei”. Omul religios era asemănat unui copil care îşi părăsise casa părintească. Încercarea lui de a-şi depăşi propriul infantilism se asocia cu renunţarea la religie. Freud a susţinut o metodă de eliminare a religiei care s-a aplicat apoi, în mod tragic, în istorie: “Dacă vreţi să eliminaţi religia din civilizaţia noastră europeană, acest lucru se poate petrece numai mânuind un alt sistem de doctrine, care ar trebui de la bun început să-şi însuşească, pentru a se apăra, toate caracterele psihologice ale religiei, ale aceleiaşi salubrităţi, rigidităţi, intoleranţe, şi să impună gândirii aceeaşi prohibiţie. Cam aşa ceva ar trebui să aveţi dumneavoastră ca să puteţi face faţă cerinţelor educaţiei. Însă la educaţie nu puteţi renunţa” (Freud apud Culianu, 2002, p.89).
Lucrarea lui Jung încearcă, dimpotrivă, să descopere semnificaţii noi şi profunde religiei. Psihicul, spune el, este existenţa însăşi. Ulterior, experienţa fizică nu este decât o deducţie, deoarece noi cunoaştem materia doar prin psihic, cel care primeşte imaginile din mediu percepute prin simţuri. Spiritul nostru, care ia forma manifestărilor psihice, nu are un punct de unde să se privească. El vede doar exteriorul. Experienţa religioasă este un produs al psihicului, sau al spiritului. Dar psihicul nu se suprapune conştiinţei; sectorul conştiinţei reprezintă doar o parte din psihic. Complexele sunt acele conţinuturi din afara conştiinţei. Ele alcătuiesc inconştientul colectiv. Prin natura sa inconştientă, omul se întâlneşte cu ceilalţi membri ai speciei sale, văzuţi în intreaga lor evoluţie de-a lungul umanităţii. Sinele (das Selbst) inconştient reprezintă “centrul întregii personalităţi nedefinibile şi nedelimitate” (prin extensiunea colectivă pe care o capătă). Inconştientul (colectiv) produce vise. Ele sunt alcătuite din acest material colectiv, comun unei specii, în care anumite motive se repetă într-o formă aproape identică. Motivele apărute în vise se numesc arhetipuri, şi sunt părţi componente ale miturilor umanităţii.
Ne amintim că, potrivit lui Mircea Eliade, mitul este un eveniment real, petrecut undeva la începutul timpului, prin care un zeu, sau un erou mitic, săvârşea un ritual, o acţiune, spunea un anumit lucru etc, iar omul arhaic, prin comportamentul său “mitic”, relua actele respective, făcea întocmai precum zeul. În timpurile moderne, ne spune Jung, individul a încercat să-şi reprime sau chiar să înlăture cu totul aspiraţiile sale mitice, religioase. Dacă individul le acceptă existenţa, dar le reprimă, nelăsându-le să răzbată în exterior (de exemplu, pentru a nu fi luat în râs de oamenii raţionali de lângă el), încă nu e o problemă. Dar dacă decide să le uite cu totul, să le elimine, va intra într-o criză profundă a valorilor. Omul se află în acest proces greu al eliminării din el însuşi a “omului primitiv, inferior”, cu tot trecutul său de milenii, deoarece simte nevoia unei raportări personale, nedeterminate de concepţii religioase trecute, la Divinitate.
Religia, spune Jung, devine principalul inamic al acestor transformari, deoarece ea îl forţează pe om să se supună unei anumite valori. Iar Culianu se întreabă: “Aceasta înseamnă că omul este liber să-şi aleagă un Dumnezeu al său?”, şi Jung răspunde că nu, pentru că omul are o “dispoziţie animică”, ce îi limitează libertatea. Este greu să evidenţiezi “liberul arbitru”, spune el, deoarece rareori întâlneşti pe cineva care să nu fie dominat de înclinaţii, impulsuri, obişnuinţe, prejudecăţi, şi de orice complex posibil (format de-a lungul evoluţiei umanităţii). În pofida limitărilor, arată Jung, în vremurile actuale s-a produs o schimbare în adoraţia umană faţă de zei: simbolurile divinităţii nu mai sunt resimţite de către om ca existenţe separate de a sa, ci ca un centru în el însuşi.
Jung descrie vise ale pacienţilor săi în care apare simbolul mandalei (termen indian ce înseamnă “cerc”, însă reprezintă şi o figură simbolică de meditaţie în care spaţiul este organizat după anumite criterii), simbolizând faptul că cei care visează “devin conştienţi de sine, pot să se accepte pe sine, sunt în măsura să se împace cu ei înşişi”. În acest caz, “simbolul divinităţii pare a fi ocupat de totalitatea omului” (Jung apud Culianu, 2002, p.95). Conştiinţa s-a întors spre interiorul omului. Treptat, a avut loc o retragere a proiecţiilor exterioare. Retragerea proiecţiilor religioase a avut drept efect o “inflaţie de conştiinţă” (termen împrumutat de la Sf.Pavel).
S-ar înţelege că procesul se opune atât ştiinţei, cât şi religiilor actuale. Apare că ştiinţa, din dorinţa ei de a elimina religia, l-a determinat pe om ca, renunţând la proiecţiile exterioare, să descopere în sine ceva nou. În acest sensibil cadru, omul poate cădea lesne în două erori: greşeala materialistă, pentru care Dumnezeu, dat fiind că nu are niciun loc în Univers, nu există deloc; şi greşeala psihologistă, pentru care Dumnezeu este o iluzie. Cât despre religii, oamenii aceia continuă să ridice zei, constrânşi la credinţă, frică, servilism şi devoţiunea pe care un zeu le-ar putea pretinde de la un om. Omul care însă îşi retrage proiecţiile, spune Jung, îşi demonstrează valoarea. Din acea clipă, el nu mai e în măsură să spună că ceilalţi fac una şi alta, că ei greşesc şi trebuie combătuţi. El înţelege că orice nu merge bine în lume, nu merge bine nici în el însuşi: “Cum este posibil ca cineva să vadă limpede când nu se vede nici pe sine şi nici acele tenebre pe care el însuşi le proiectează inconştient în fiecare din acţiunile sale?” (ibid, p.96).
Sub aceste trăsături înţelegem evoluţia omului modern, şi ea reprezintă terenul propice pentru instaurarea – de către factorii interesaţi -, a unei credinţe unice, globalizatoare. În paralel cu relativismul cultural, ce pare o achiziţie lăsată în urmă, revine discursul “drepturilor omului”, al raţionalismului, şi, oarecum paradoxal, al trecerii la o nouă spiritualitate.
Mircea Eliade
Eliade s-a integrat trăirismului lui Nae Ionescu, convins că scriitorul, şi omul de cultură, nu pot vorbi în deplină cunoştinţă decât despre realităţile pe care le-au trăit. Încă de timpuriu, a luat contact cu spiritualitatea hindusă. În lucrări precum India sau în notele sale de călătorie, el mărturiseşte că a încercat, mai întâi, să se integreze Indiei istorice, lumeşti, când, în casa profesorului său, a avut o legătură sentimentală cu fiica acestuia, numită Maitreyi. A fost un eşec, iar tânărul Eliade, dându-şi seama că, prin nerăbdarea şi neglijenţa sa, a pierdut-o nu doar pe Maitreyi, cât şi o viaţă integrată în fascinanta societate indiană, s-a retras în munţi, devenind asemenea asceţilor himalayeni. A petrecut acolo câteva luni, în meditaţie, în practica yoga, până când, într-o seară, s-a întâlnit în taină cu o femeie. A fost a doua cedare a lui, când, având cugetul vinovat, a ştiut că locul său nu mai putea fi printre asceţi. După ce a pierdut India istorică, a pierdut-o şi pe cea transistorică, eternă. Atunci a înţeles, povesteşte el, că voia lui Dumnezeu era ca el să se despartă de mediul hindus şi să-şi închine talentul culturii române. Eliade, mai ales în primii ani de după întoarcerea în ţară, şi-a făcut datoria faţă de cultura română. Apoi, cercetările sale au căpătat un aspect mai universal.
Jung vorbea despre moştenirea colectivă pe care omul o posedă în Sine şi cu care îi este atât de greu să lupte. Apare că trăirea divinităţii în centrul omului este perturbată de “dispoziţiile animice”, care structurează psihicul omului prin arhetipuri. Culianu, după cum vom vedea, nutreşte convingerea că gândirea umană este infinit de flexibilă şi se poate elibera de orice determinare. Rămânem la arhetipuri şi la elementele ce alcătuiesc “zestrea” religioasă a umanităţii, motivele şi simbolurile fundamentale ale speciei noastre. Le vom afla citind Mitul eternei reîntoarceri al lui Mircea Eliade. Centrul reprezintă punctul din care începe Creaţia. În Haosul inform cineva fixează un “centru”, în sensul unei rupturi, unei deschideri către un nou regim de existenţă. Actul fiind săvârşit de un zeu, înţelegem că lumea care ia naştere este totodata o lume sacră. Realitatea este sacră, şi tot ce nu a fost încă sacralizat este haos:
“Centrul” este deci zona sacrului prin excelenţă, aceea a realităţii absolute. [..] Orice creaţie repetă actul cosmogonic prin excelenţă: Creaţia Lumii; în consecinţă, tot ceea ce este întemeiat se află în Centrul Lumii (pentru că, aşa cum ştim, Creaţia însăşi s-a efectuat plecând de la un centru)” (Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, 1999, p.23-24).
Fiecare comunitate, popor, sau trib, îşi întemeia un centru în jurul căruia erau ridicate locuinţele oamenilor. Ei înfigeau acolo, în pământ, un stâlp din lemn, ce se înălţa vertical, simbolizând unirea cerului cu pământul şi cu adâncurile subpământene. Existau, fireşte, o multitudine de astfel de “centre”. Spaţiul sacru are o infinitate de centre. În acelaşi mod, omul modern concepe ca o Divinitate să se manifeste plenar în fiecare dintre membrii umanităţii.
O altă trăsătură fundamentală a omului arhaic era anistorismul său, refuzul său de a se integra Istoriei. Prin ritualurile regenerării, ale morţii iniţiatice şi ale renaşterii ciclice, ce se întâmplau cu fiecare Nou An scurs, omul “primitiv” refuza să admită o evoluţie, un progres în cadrul lumii sale şi revenea mereu la aceleaşi stări de lucruri, lăsate în lume de zei.
Omul modern, scrie Mircea Eliade, poate reproşa omului arhaic neputinţa sa creatoare, incapacitatea de a-şi asuma riscuri şi a aduce ceva nou în lume. Omul modern se consideră creator întrucât el face istoria, dar omul civilizaţiilor tradiţionale îi contestă această putere. Uneori, istoria se face singură (dezvoltată din germeni precum descoperirea agriculturii, ori revoluţia industrială a secolului al XVIII-lea), dar adesea istoria “tinde să se lase făcută de un număr mereu mai restrâns de oameni, care nu numai că interzic maselor de contemporani să intervină direct sau indirect în istoria pe care ei o fac (sau pe care el o face), dar mai dispun în afară de asta de mijloace suficiente pentru a-l obliga pe fiecare individ să suporte pe seama lui consecinţele acestei istorii, adică să trăiască imediat şi fără încetare în groaza istoriei” (ibid, p.149-150). Omul modern are în această situaţie două posibilităţi: “1. să se opună istoriei pe care o face o mică minoritate (şi în acest caz el are libertatea de a alege între sinucidere şi deportare); 2. să se refugieze într-o existenţă subumană sau în evaziune” (ibid, p.150).
Omul civilizaţiilor arhaice, în schimb, - pe care Eliade îl valorizează pentru ştiinţă -, are libertatea de a-şi anula propria „istorie” prin abolirea periodica a timpului şi regenerarea colectivă. La sfârşitul fiecărui an, se desfăşurau ceremonii prin care toate păcatele strânse în acel an erau uitate, date la o parte. Omul arhaic este mai liber, şi infinit mai creator decât omul modern. Pentru că el participă, neîncetat, la Creaţie, la întemeierea sacrului în lume.
Dacă Jung a crezut în ideea că omul, lepădându-se de moştenirea religioasă, va descoperi o nouă spiritualitate cu centrul în sine, Eliade a considerat omul în cadrul unei anumite culturi, iar revenirea la spiritualitatea reprimată va avea nota culturii respective. Eliade nu vrea ceva nou, ci redobândirea a ceea ce a fost, căci doar astfel se va menţine diversitatea: ca fiecare om să fie religios în cadrul culturii sale. Jung era convins că omul modern a suferit o ruptură de creştinism şi acum e în căutarea unui nou drum. În schimb, Eliade crede că religia creştină este singura care îl ajută pe omul modern să scape de „teroarea istoriei” şi să fie liber.
I.P.Culianu
Un mare istoric al religiilor, epistemolog, I.P.Culianu a lăsat o operă valoroasă înaintea sfârşitului său prematur. El i-a recunoscut lui Eliade meritul de a fi fost printre precursorii noii paradigme epistemologice inaugurată oficial de Thomas Kuhn. Totuşi, n-a fost întotdeauna de acord cu ideile “mentorului” său. Sorin Antohi, în Prefaţa sa la lucrarea “Jocurile minţii” a lui Culianu, scria că acesta “socotea ”o ipoteză comică” ideea lui Eliade privind posibilitatea Occidentului de a asimila învăţămintele altor civilizaţii. [..] Şi el punea accent pe “primatul iraţionalului”, dar, dacă la Eliade iraţionalul este regresiv, “cosmic”, la Culianu el este post-raţionalist, post-luminist, relativist, mai curând complementar decât opus raţionalismului, hrănit cu referinţe începând cu Einstein şi Heisenberg” (Culianu, 2002, p.19).
Ideea fundamentală a lui Culianu – şi care ne interesează aici -, este aceea că religiile de până acum s-au adresat unui anume tip de om, al celui ce se raporta la universul cu trei dimensiuni. Gândirea omului, rămasă în acest univers, a născut sisteme religioase ce sunt lăsate în urmă de noile descoperiri din fizică, îndeosebi. Propriu-zis, cultura a rămas în urma ştiinţei. Teoria relativităţii, fizica cuantică, fractalii, şi alte asemenea teorii, au provocat o adevărată “revoluţie culturală” în Occident.
Experienţe religioase, potrivit lui Culianu, nu există decât în mintea omului. Ne amintim că în Eros şi magie.. el a infirmat capacitatea vrăjitoarelor de a intra în contact cu demonii, aşa cum erau acuzate de autorităţile vremii. Totul se petrecea în mintea lor. La fel, în Călătorii în lumea de dincolo (1996), nu o dată descrie pe şaman, pe călătorul în alte lumi, drept un ins care îşi reconstituia aceste lumi în minte şi apoi le descria, cu lux de amănunte, asistenţei. El povestea locurile pe unde merge şi discuţiile cu zeii, făcând gesturi exagerate, urlând, însă rămânând, desigur, în faţa celor care îl ascultau. Însă Culianu nu neagă că acele lumi ar exista. El consideră gândirea umană drept mult mai vastă şi extinsă în spaţiu decât ne-am închipui-o noi în mod obişnuit.
Deşi aparent situată în spaţiul interior al persoanei care o foloseşte, gândirea nu ar fi doar ceva specific unui anume subiect, ci un loc în care, o dată ajuns, ai acces la o multitudine de lumi, de fapt, în care ai posibilitatea unei mişcări nelimitate. Gândirea omului trebuie să încerce o nouă viziune asupra spaţiului, în special, şi asupra timpului. Trecerea de la a vedea lumea în trei dimensiuni, la o lume cu patru, cinci, şi chiar mai multe dimensiuni. Dacă am ajunge în aceste dimensiuni suplimentare, crede Culianu, am putea descoperi lumea zeilor sau, de ce nu, am putea fi zei.
Una din “revelaţiile” aduse de fizica cuantică este aceea că fiecare om colaborează la existenţa Universului. Dacă noi nu am observa Universul, dacă nu am lua seama de existenţa lui, acesta ar înceta să existe. S-a efectuat următorul experiment, plecându-se de la faptul că şansa ca un nucleu radioactiv să se dezintegreze după un minut este exact 50%. Legăm nucleul de un contor Geiger, care măsoară radioactivitatea. Acesta, la rândul său, acţionează un ciocan. Dacă nucleul se dezintegrează, contorul pune în mişcare ciocanul, care cade asupra unei fiole cu acid, iar acidul se scurge într-o cameră sigilată, unde se află un om. Acesta este, să zicem, un prieten al experimentatorului. Dacă nucleul nu fisurează după un minut, prietenul va trăi; dacă fisurează, el va fi otrăvit de acidul cianhidric în câteva secunde. Aşadar, din punctul nostru de vedere, scrie Culianu, prietenul va fi sau viu sau mort. Însă, din punctul de vedere al mecanicii cuantice, după un minut prietenul nu e nici viu, nici mort. Până ce noi nu am observat rezultatul experimentului, rămâne doar informaţia iniţială: că nucleul a avut 50% şanse să fisureze, şi 50% să nu fisureze. Atâta vreme cât experimentatorul nu a pătruns în cameră, prietenul neobservat este 50% viu şi 50% mort. Aşadar “numai observatorul aduce lumea din potenţialitate în fiinţă, ceea ce înseamnă că universul nu există atâta vreme cât noi nu îl observăm, ba chiar că există numai pentru ca noi să-l observam. [..]” (Culianu, 1996, p.182).
Acesta ar fi principiul antropic, pe care, deşi îl observă în noile orientări ale ştiinţei, Culianu îl va respinge imediat. Experimentul mai are şi laturi bizare. Fizica cuantică susţine că, şansa fisurii fiind de 50%, deşi la deschiderea uşii prietenul e viu, există o lume în care prietenul e mort. După unii fizicieni, această lume e perfect reală; după alţii, este o lume ratată care nu există decât potenţial. “Totuşi – spune Culianu –, există cineva care ştie starea prietenului înainte ca noi să-l observam, şi anume prietenul însuşi. Din punct de vedere cuantic, în măsura în care observă ca nu este mort, prietenul colaborează la existenţa universului. E drept, nu poate alege – deşi unii fizicieni sunt de altă părere -, dacă este viu sau nu, dar creează acel univers în care este sau una sau alta. Ideea că lumea e un joc de noroc nu e nouă, însă varianta quantică, revoluţionară, afirmă că fiecare dintre noi participă la acest joc de noroc. Realitatea nu e independentă de noi, ci e strâns legată de observator: noi creăm universul la fiecare pas” (ibid, p.183). În asta ar consta “revoluţia culturală” prin care trece în prezent lumea occidentală.
Culianu are însă poziţia lui. El respinge ideea că Universul ar avea nevoie de oameni (observatori) pentru a exista. Adepţii “principiului antropic”, ce susţine că lumea aceasta există doar pentru acest om, s-au bucurat de susţinerea bisericii. În Biblie, omul reprezintă încoronarea Creaţiei. “Principiul antropic” este şi formula de credinţă de la Niceea, când se afirmă că Dumnezeu s-a întrupat propter nos homines, pentru noi oamenii. Din dragoste pentru oameni, Dumnezeu-Tatăl s-a pogorât în Dumnezeu-Fiul pentru a mântui lumea de păcat. Însă, un teolog căruia ulterior Culianu îi acordă un merit însemnat în evoluţia gândirii occidentale, Duns Scotus, s-a întrebat cum e posibil ca o putere fără limite precum Dumnezeu să întreprindă o lucrare majoră pentru o fiinţă atât de nevrednică precum omul. Aşadar, Hristos nu e un produs al libertăţii divine, ci o lucrare de ocazie (occasionatum) datorată în primul rând omului. Nicolas d’Autrecourt continuă erezia (pentru care este condamnat la 1346), susţinând că oamenii sunt fiinţe lipsite de importanţă în economia universului. Iar Culianu le dă dreptate.
Argumentul său este acela că, în natură, exista elemente mult mai perfecte decât omul. Dacă admitem că scopul vieţii este inteligenţa – spune Culianu -, nimic nu ne împiedică să creăm obiecte care să depoziteze inteligenţa. Spre exemplu, maşinile, sau computerele. Ele pot comunica cu alte computere fără a se deplasa. O dată cu sporirea populaţiei, omul îşi pierde mobilitatea, şi, în urma afectării ecosistemului terestru, chiar şi activitatea. Să presupunem că inteligenţa s-ar putea depune în cristale de diamant şi activată cu ajutorul energiei solare. Anorganicul este curat şi fără reziduuri, spre diferenţă de organic, de om: “dacă este evident că scopul vieţii este inteligenţa, atunci inteligenţa depozitată în minerale ar fi fost mai pură. Maşina umană nu pare extraordinară: putem imagina maşini infinit mai bune, mai rezistente, mai durabile, mai curate” (ibid, p.185). Autorul român spune încă ceva, în final: că mulţi sunt convinşi că omul se află în plină evoluţie, şi că într-o zi îşi va explora mai bine capacităţile, însă, crede el, direcţia actuală nu conduce omul spre niciun fel de “revoluţie”.
Pentru libertate
Relativismul cultural, egala valorizare a tuturor culturilor, şi religiilor, pe scena ştiinţei, se îndreaptă către non-sens în clipa în care culturile dispar, şi rămâne una singură. Suntem îndreptăţiţi să nu depistăm, din evoluţia spirituală a omului modern, vreo tendinţă a sa către o cultură unică, globală, universală. Din privirea omului spre centrul sinelui său auzim, alături de Eliade, chemarea miturilor lăsate în uitare în folosul ştiinţei, şi nu dorinţa omului de a descoperi în sine o nouă, o altă raportare la sacru decât cele de până acum, aşa cum consideră Jung. Ştim că masele sunt conservatoare, se schimbă greu. Din rândurile lor se ridică personalităţi, genii, care îşi dau seama către ce se îndreaptă masele şi le grăbesc evoluţia, propunând o idee noua. Dar alteori, ideile izvorâte din anumite medii de influenţă nu anticipează evoluţia omenirii, ci caută ca, făcându-i pe oameni să adopte viziunea asupra lumii pe care ele o propun, să provoace o modificare a cursului evolutiv. Ceea ce elitele mai sus-numite înfăţişează drept “libertate”, este de cele mai multe ori o sclavie.
Culianu, cel care nu acordă o aşa mare importanţă omului, a remarcat probabil reluarea discursului iluminist, al “sfinţirii” minţii umane de către fizica cuantică, minte prin care omul ar fi capabil să participe la creaţia permanentă a Universului. Această “revoluţie” provocată de fizica cuantică a venit la momentul potrivit: pare o continuare firească a atitudinii omului modern de a se centra, tot mai mult, pe sine. Culianu însă nu pare a fi găsit o astfel de folosinţă raţiunii. Pentru el, gândirea este tocmai acea cale prin care omul se poate elibera din legile impuse de Universul actual, aşa cum este el conceput, tridimensional, şi nu o cale de a integra omul în Universul actual, de a-l face părtaş la construcţia lui permanentă. A elimina religia şi a crede doar în raţiune nu înseamnă libertate, pentru Culianu. Libertatea lui este de a descoperi lumile sacre cu ajutorul forţei gândirii, căci pentru el aceste lumi există.
Este timpul ca omul să iasă din sistemul religiilor care îl numesc “coroana creaţiei” şi îl fac astfel să se mulţumească cu poziţia sa în lume. Omul trebuie să îşi caute libertatea prin el însuşi. Asta a spus-o şi Jung. Eliade a fost convins că o dată cu părăsirea de către omul european, modern, a creştinismului, libertatea încetează. Există o singură filosofie a libertăţii care nu-l exclude pe Dumnezeu, şi anume credinţa. Eşti liber să crezi, după cum eşti liber să nu crezi. Pentru Dumnezeu, totul este posibil, şi în aceeaşi măsură, şi pentru om:
“Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă. Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea” (Marcu, XI, 22-24 citat de Eliade, 1999, p.153).
Creştinismul, spune Eliade, este “religia” omului modern şi a omului istoric, a celui care a descoperit timpul continuu. Iisus Hristos a trăit într-o epocă istorică determinată, în vremea guvernatorului roman Pilat din Pont. Prin credinţa în Dumnezeu, omul dobândeşte autonomie într-un Univers regizat de legi (căci orice el cere lui Dumnezeu, va primi), şi totodată îşi inaugurează un mod de a fi nou şi unic. El scapă de povara istoriei prin convingerea că toate tragediile îşi au semnificaţia transistorică. Orice altă situare a omului modern, la limită, conduce la disperare. Eliade încheie astfel: “În această privinţă, creştinismul se dovedeşte, fără îndoială, religia ‘omului căzut”: şi aceasta în măsura în care omul modern este iremediabil integrat istoriei şi progresului şi în care istoria şi progresul sunt o cădere implicând deopotrivă abandonul definitiv al paradisului arhetipurilor şi repetării” (Eliade, 1999, p.154-155).
Între lumea reală şi lumea ideilor
Un observator al tendinţelor actuale ale omenirii ar fi contrariat: pe de o parte, există acea viziune luminoasă asupra unei fraternităţi mondiale şi, de ce nu, a unei religii unice, iar pe de altă parte, războiul împotriva terorismului, atentatele, conflictele din Orientul Apropiat, acea “ciocnire a civilizaţiilor” – în expresia lui Huntington -, inundaţiile etc. dau impresia unei omeniri în preajma sfârşitului lumii. Ce să înţelegem de aici? Are omenirea speranţa unei noi lumi, în pace, în comuniune cu toţi cei de pe pământ, sau, dimpotrivă, este copleşită de teama că sfârşitul lumii este tot mai aproape?
Răspunsul cel mai probabil ar fi următorul: nici una, nici alta. Omenirea nu are niciun interes pentru înfrăţirea globală, după cum nu e speriată nici de sfârşitul lumii. Religia creştină îl învaţă pe credincios că sfârşitul vine nu când vrea omul, ci când vrea Dumnezeu, şi că nimeni nu ştie “ceasul” când va fi. Pentru ca noua viziune asupra lumii – aceea a “religiei cosmice” sau New-Age care nu se confundă cu “creştinismul cosmic” al lui Eliade -, să se impună, instituţia războiului joacă un rol important. Este dificil a se delimita, în cadrul societăţii, orientările ce decurg din aceasta de ideile care i se impun din afară. În acest moment, libertatea omului se joacă. Dacă omul va reuşi să distingă, în sine, acele elemente dătătoare de libertate, va fi salvat. Dacă va renunţa la înfruntarea cu sine, şi se va lăsa pradă consumerismului, lipsei de idealuri şi “trăirii clipei”, aşa cum este învăţat, va pierde.
Bibliografie
Culianu, Ioan Petru. [1991](1996). Călătorii în lumea de dincolo. Bucureşti: Editura Nemira.
Culianu, Ioan Petru. (2002). Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie. Bucureşti: Editura Polirom.
Eliade, Mircea.[1957](1999). Mitul eternei reîntoarceri. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
Eliade, Mircea.[1957](2005). Sacrul şi profanul. Bucureşti: Editura Humanitas.