Fragmente din Amintiri despre Eminescu, de Teodor Stefanelli

“Toti cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au ramas cu impresia ca era tacut, ganditor si ca numai rareori, silit de imprejurari, iesea din rezerva sa si discuta cu cunoscutii sai. Deobste se marginea sa asculte si sa-si formeze propria sa idee despre obiectul discutiunii. La cafenea avea obiceiul sa citeasca gazetele, sa frunzareasca revistele si foile ilustrate, fara sa ia parte la convorbirile serioase sau glumete ale colegilor de prin prejurul sau, si daca era gata cu gazetele, atuncea isi bea linistit cafeaua, fuma si asculta vorbele colegilor. Adese insa isi rezima capul pe amandoua manile, privea tinta la ceasca cu cafea sau inchidea ochii si nu da nici o atentie imprejurimii si chestiunilor discutate. Din astfel de meditatiuni fu adese trezit de colegi cu intrebarea: “Dar acum la ce te mai gandesti Eminescule?” si atuncea privea linistit la ei, le zambea si apoi era atent la cele ce se petrec. Numai daca era direct intrebat despre opinia sa, sau daca i se pareau prea gogonate parerile sustinute de unii si altii asupra unui obiect mai serios, se amesteca si el in vorba si atuncea discuta linistit, cu caldura, si-si dezvolta si motiva vederile sale in chestiunea discutata.

Nu era violent sau galagios la astfel de discutii, glasul sau era domol si discutia sa atragatoare, logica, lipsita de fraze. Nu-ti facea niciodata impresia ca vroieste sa-ti impuna opinia sa, dar erai incredintat ca-ti vorbeste din convingere si din cauza aceasta nu era nimeni suparat pe dansul, chiar daca era cu totul combatut. Dar daca erau o sama de obiecte la care trebuia sa-l tragi de limba ca sa discute, erau dimpotriva altele la a caror discutie nu ramanea Eminescu niciodata pasiv si aceasta se intampla atuncea cand era vorba de paturile sociale din Romania. El avea ura in contra ciocoilor, a parvenitilor ..., care prin gazete, prin adunari si prin scrieri, debutau cu fraze sforaitoare, lipsite de orice fond si imbatau lumea cu apa rece, iubea insa poporul cu toata caldura sufletului sau, caci pentru dansul era poporul masa inconstienta, dar sanatoasa si necorupta pe care se sprijina statul si care ne-a conservat limba, datinele, cantecele si toata individualitatea noastra etnica.

Eminescu tinea mult si la tagma boiereasca, la adevaratii boieri, coboratori din vita veche si urmasi ai acelor timpuri stralucite din timpurile trecute, cari au lasat o dunga neperitoare in istoria neamului si cari in urma iubirii lor de tara, de neam si de lege, erau conducatorii firesti ai masei poporului si luptatori vitezi in razboaie, cari au dus poporul de la izbanda la izbanda. Despre acesti stalpi ai tarii si despre popor era Eminescu in stare sa discute ceasuri intregi, cu adanca si sincera convingere si cu un foc ce izbucneste numai dintr-un suflet plin de admiratie pentru trecutul stralucit al neamului sau.

Mai erau obiecte despre cari discuta Eminescu cu placere. Aceste obiecte erau principiile Buddhismului si metafizica. Si despre aceste materii era Eminescu in stare sa discute ceasuri intregi si sa ne arate frumusetea religiei buddhiste si adancimea cugetarilor lui Kant, Schopenhauer si a altora. Imi aduc aminte ca odata, cam tarziu noaptea, venise vorba in cafeneaua “Troidl” si despre Schopenhauer si atuncea un coleg al nostru ii puse lui Eminescu cam in zeflemea intrebarea: Ce intelege el din teza lui Schopenhauer Die vierfache Wurzel vom Quadrate des reichenden Grundes? [Radacina cuadrupla din patratul motivului (cauzei) suficient)]. Eminescu ii raspunde atunci suparat: “Esti o secatura! Si daca nu ai inteles desfasurarea acestei idei cand l-ai citit pe Schopenhauer, nu m-îi intelege nici pe mine!”

(...) Cativa amici ai mei si ai lui Eminescu imi zisera ca ar fi bine sa-mi aduc aminte de expresiile favorite ale lui Eminescu si sa le astern pe hartie. Le implinesc dorinta, convins fiind, ca si cele mai neinsemnate lucruri cari privesc viata intima a lui Eminescu, vor interesa pe admiratorii lui si vor contribui la deplina cunostinta a deprinderilor sale si a vietii sale intime. Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar putinele ce le avea, le intrebuinta adese. Asa era expresia pur si simplu pe care o intrebuinta totdeauna cand voia sa dea cuiva vreo lamurire, sau cand la vreo intrebare concreta, venea cu raspunsul sau. Este pur si simplu asa si asa... si urma apoi cu explicatiile si motivarile sale. Expresia aceasta era asa de obicinuita la Eminescu incat fiecare o considera ca o particularitate a lui, si daca o intrebuinta altul i se zicea ca-l copiaza pe Eminescu.

Expresia ce o intrebuinta Eminescu cand saluta pe colegii sai era: Traiasca natia!, iar cand era astfel salutat, raspundea cu cuvintele: Sus cu dansa! Aceasta forma de salutare era uzitata la toti studentii din Viena si s-a inradacinat atat de mult, incat a ramas si pana in zilele de astazi.

Cand il supara cineva la vreo discutie ii zicea ca este o secatura si numai daca discutia era foarte violenta si adversarul galagios si lipsit de logica, izbucnea si Eminescu si-i zicea: Esti o vita incaltata! sau Nu fii vita incaltata!, dar aceasta se intampla foarte rar, pentru ca Eminescu era foarte cuviincios si prefera sa curme discutia si sa-si intoarca adversarului spatele, decat sa-l injure. Expresia aceasta am auzit-o intaiasi data de la Eminescu, dar ea ne-a parut atat de hazlie si totodata de drastica si nimerita, incat repede a prins radacina intre studenti si a ramas apoi in uz, nu in sens injurios, ci ca expresie umoristica, strecurandu-se chiar in cantecele studentesti, d.ex.:

Sa stiti baieti ca niciodata Noi nu primim pe omul trist; Asa o vita incaltata Ne pare-a fi un antihrist. Cand neajunsuri, dureri si suferinte apasau greu sufletul lui Eminescu si era necajit de tot, atuncea ofta adanc si sfarsea cu expresia: `tu-i neamul nevoii! Vorba aceasta era un fel de exclamatiune de usurare dupa care se linistea si incepea alta vorba. Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu si despre care mi-a spus odata: “Asta-i unica injuratura pe care am deprins-o de la tatal meu”.

(...) Cat timp am petrecut in societatea lui Eminescu in Viena, el adese lua parte la petrecerile sociale ce le aranja societatea academica “Romania juna”, al carei membru era, cum lua parte si la petrecerile particulare ce se intamplau ici, colea intre cunoscutii sai. Se intelege ca aceste petreceri se faceau numai in birturi si restaurante, iar vinul austriac dezlega limba tinerilor. Eminescu nu bea mult, dar era in stare sa ramana cu cunoscutii sai pana dimineata, mai cu seama daca avea o cafea neagra, buna. Cand erau multi tineri la masa, Eminescu era putin comunicativ. Radea de glumele ce se faceau, asculta discursurile ce se tineau, dar altfel era cu totul pasiv. Abia daca se strecurau cei mai multi din societate si ramaneau numai doi-trei, i se dezlega si lui Eminescu limba si atuncea ne si canta. El nu avea glas tare, dar dulce si melodios si canta corect caci avea auz bun. Melodiile maiestrite din opere nu-i placeau: el le numea “ţârlâituri”. Cantecele populare il incantau si pe acestea le canta el cu mare placere. Patru cantece ii placeau insa cu deosebire: acestea erau cantecele sale de predilectie. Cand se hotara sa cante, atuncea cu buna seama aceste cantece nu lipseau din repertoriul sau, iar in cele mai multe cazuri numai pe acestea le canta.

Intaiul cantec era:

Eu sunt Barbul Lautarul,

Starostele si cobzarul

Ce-am cantat pe la domnii

Si la mandre cununii... (s.a.m.d.)

Al doilea cantec era:

Dragi boieri, din lumea noua,

Ziua buna va zic voua,

Eu ma duc, ma prapadesc,

Ca un cantec batranesc

s.m.d.

Si sfarsea cu strofa:

Ah! ganditi c-am fost odata

Glasul lumii desfatata,

Si-nchinati cate-un pahar

Lui biet Barbu Lautar.

Cand pronunta Eminescu versul : “Eu ma duc, ma prapadesc, / Ca un cantec batranesc”, era asa de melancolic si cuprins de atata emotiune, incat mai ca lacrama, iar cand ajungea la versul: “Si-nchinati cate-un pahar / Lui biet Barbu Lautar”, el isi ridica paharul – daca eram la pahare – ciocnea cu noi, il golea dintr-o data stand apoi lung timp dus pe ganduri. Iar daca il canta cand nu eram la pahare de vin, el ofta numai si sfarsea cu cuvintele sale melancolice: “Of... neamul nevoii!”

Al treilea cantec era:

Frunza verde de piper,

Cate stele sunt pe cer,

Toate pana-n ziua pier,

Numai luna si o stea

Stie de patima mea... (s.a.m.d.)

Cantecul acesta care are una din cele mai frumoase melodii poporale, il canta Eminescu cu multa dulceata.

Cantecul al patrulea il impresiona deosebit de mult; parca-l vad cand l-a cantat intaiasi data in prezenta mea: cu capul ridicat, cu ochii scanteietori, in atitudine dramatica si cuprins de un adanc sentiment, el intona cantecul:

Mai turnaţi-mi în pahare,

Voi să beau, căci sunt setos,

Dacă nu-mi împleţi paharul

Decât de la miez în jos.

Ca să-l împlu înc-o dată

Cu-apă rece de la râu,

De la râu ce izvoreşte

Din adânc din pieptul meu.

Şi să-l beau să sfârâiască,

Pîn’ce-a fi din vin venin,

C-aşa, să-l beau mai cu dulce,

Să-mi alin durerea-n sin.

Şi de n-a pieri durerea,

Piară simţul, pier şi eu,

C-a trăi, jălind poporul

Nu-mi ajute Dumnezeu!

Era un fel de extraz cand il finea; vedeai ce adanc il impresiona acest cantec si, din toata atitudinea sa, te incredintai despre nemarginita iubire ce avea el pentru poporul sau. Odata l-am intrebat cine e autorul acestui cantec si mi-a raspuns: “Ia! un biet tanar transilvanean, care avea durere de inima pentru nenorocitul sau popor; am auzit ca l-a compus, l-a cantat si a murit dupa ce-l cantase!”.

(...) Piţulă in vorba romanilor din Transilvania si Ungaria insemneaza o moneda de argint in valoare de zece creitari sau 24 bani romanesti, care e scoasa de mult din curs. La românii din Bucovina se numea aceasta moneta un puisor. Eminescu facea mare haz de expresia “piţulă” si o intrebuinta in zeflemea foarte adese in Viena. Isi formase privitor la aceasta moneta un limbagiu mut, exprimat numai prin mimica si cand avea nevoie de bani, si aceasta se intampla foarte adese, el cauta sa se imprumute cel putin cu 10 creitari, pretul unei cafele negre. In astfel de cazuri el nu cerea 10 creitari de la cunoscutii sai, ci ridica degetul aratator al manii drepte si facea... “Mmm?!” fara sa pronunte un cuvant. Aceasta insemna: “Ai o pitula sau 10 creitari sa mi-i imprumuti?” Cand ridica degetul pe semnificativul : “Mmm”, Eminescu totdeauna avea un zambet pe buze, chiar de-ar fi fost cat de necajit si cu buna seama ca era foarte necajit daca n-avea nici zece creitari. Cunoscutii sai in astfel de cazuri pricepeau gestul lui Eminescu, si-l imprumutau si cu mai mult, se-ntelege, daca aveau si ei, caci toti tineau la dansul si era un obicei patriarhal la noi ca din putinul ce-l aveam ne ajutam unul pe altul.

Gestul acesta al lui Eminescu s-a generalizat apoi intre noi, studentii din Viena, incat si noi, cand aveam trebuinta de bani, gesticulam ca si Eminescu, daca ne adresam catre un cunoscut, sa ne imprumute parale.

(...) Cat a fost cu noi in Viena, a ramas copil bun si naiv, care prefera orice alta distractie decat cea cu femeile si daca se intampla ca colegii sai aduceau vorba despre amoruri si sexul frumos, Eminescu se plictisea si le zicea: “Slabiti-ma cu prostiile voastre”. Si nu era prefacuta aceasta plictiseala a sa, ci adevarata, caci altfel, cum sunt tinerii, nu se putea ca ei sa nu afle o astfel de slabiciune a lui Eminescu daca ar fi avut-o in Viena. Cu toate acestea, el tinea mult, nu la femei, ci la femeie. Femeia era pentru dansul idealul creatiunii, a frumusetii si a perfectiunii chipului omenesc. Era in stare sa ne vorbeasca in imnuri de acest cap de opera al Creatiunii si vorbele sale maestre si pline de insufletire, electrizau pe auzitori, cel putin cat timp le vorbea. Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o cauta. Daca din intamplare se afla intr-o astfel de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumet si voios. Le vorbea dulce, le facea complimente, si lucru principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor, si fiindca si intreaga sa infatisare avea ceva tipic si original, castiga usor simpatiile damelor.

Imi aduc aminte ca tot in anul 1870, cand locuiam amandoi in Dianagasse, venind odata cam pe la 10 ore noaptea de la teatru, doua dame care mergeau cu vreo zece pasi inaintea noastra au fost atacate de un derbedeu. La tipetele lor, noi le-am venit in ajutor si individul a disparut repede in umbra noptii. Noi ne-am oferit sa le petrecem si ele au primit cu multumire. Surpriza noastra nu a fost mica, cand, petrecandu-le, am ajuns chiar in strada noastra si am aflat ca locuiesc peste drum de locuinta mea. Din conversatiunea noastra aflase ca suntem studenti de la Universitate si straini in Viena. S-au bucurat ca locuim in aceeasi strada si ca nu suntem siliti sa facem un drum mai departat pana acasa. Cand sa ne despartim, ne-au poftit, spre a ne arata multumita lor, sa le facem placerea a lua ceaiul la dansele. Am primit amandoi cu placere si am fost condusi intr-un salon foarte elegant mobilat. Pe cand damele trecuse in doua camere laterale spre a-si schimba toaleta, o camerista aseza o masura intr-un colt de salon si pregatea de gustare si ceaiul. In curand aparura si amandoua damele in toalete foarte elegante de seara si ne poftira la ceai. Acuma, la lumina splendida din salon, am putut sa le observam mai de aproape. Una, cea mai tanara, care putea sa aiba vreo 25 de ani, era de o frumusete rara, cu par blond si ochi mari si frumosi de un albastru fermecator. Cealalta, care putea sa aiba vro 34 de ani, era bruneta cu ochi mari negri si cu niste gene ce pareau ca-i umbresc pelita alba a fetii. Era si ea frumoasa, dar mai tacuta, mai linistita. Inainte de ce ne asezaram la masa, dama blonda se recomanda pe sine si pe cea brunet pe care o numea tante. Nu-mi mai aduc aminte de numele lor de familie si mi-a ramas numai numele blondinei, Eliza, care facea pe doamna de casa.

Dupa ceai si gustare s-a incins o conversatie asa de animata, de nici n-am stiut ca trecuse miezul noptii. Ne-am luat apoi ramas bun si intre reinnoirile multumitei lor le-am parasit. Aceasta a fost intaia data cand am fost cu Eminescu in societate de dame si am observat purtarea sa manierata fata de ele. El era incantat de aceasta petrecere si-mi zise ca de mult nu a petrecut asa de bine. A doua zi amandoi le-am facut damelor o vizita formala. Am fost primiti numai de Eliza, caci tovarasa ei suferea de durere de cap. Eliza era placut impresionata de atentiunea noastra si s-a scuzat ca ne primeste in toaleta de toate zilele si fara sa fie macar frizata, caci, ne zise ea, se intarziase frizeza, dar auzind de la camerista ca sunt domnii de asera, nu face eticheta cu aparatorii ei de ieri, si ne primeste ca pe niste vechi prieteni. Era imbracata intr-un admirabil capot, lung, de matasa albastra-deschisa, gatita bogat cu dantele. Manecile largi lasau sa se vaza minunatele ei brate rotunde si albe ca marmora si abia acuma, la lumina zilei, puturam admira acesti ochi mari si frumosi albastri ca limpezimea cerului cari te fermecau cu privirea lor. Parul era despletit si atarna in bucle blonde pana jos de solduri, tinut dupa gat numai de o panglica albastra. Cand se aseza pe scaun, parul ajungea pana pe covor si razele de soare ce il atingeau il prefacura intr-un lung caier de aur. Eminescu sta inmarmurit, fara sa zica un cuvant, si privea cu nesat aceasta ivire fermecatoare si bogatia de par ce atarna ca o manta de aur pe umerii ei rotunzi. Ea observa tacerea noastra si privind in ochii nostri naivi si plini de admirare, zambi si zise:

- Priviti la parul meu despletit? V-am cerut scuze ca v-am primit astfel. Este pregatit pentru mana frizezei.

Apoi schimba vorba: - Sunteti foarte amabili domnilor ca ne-ati facut onoarea a ne vizita si va ramanem pururea indatorite pentru scutul ce mi l-ati oferit aseara. Abia acuma se mai desclesta si limba noastra si incepuram o mica conversatie in care ii spuneam cat de fericiti suntem ca o simpla intamplare ne-a dat ocazia sa facem cunostinta unei dame atat de distinse. In acest moment camerisa anunta sosirea frizezei.

Ne ridicaram atuncea, iar ea intinzandu-ne mana sa mica, ne zise:

- Va salut si va rog a ne mai vizita. Eu si matusa mea vom petrece cu multa placere in societatea d-voastra. Puteti veni si cu colegii dv., despre cari ne-ati vorbit.

Inclina usor capul si zambind ne concedie. Iesind pe strada, Eminescu statu putin locului si se uita tacut in zarea albastra a cerului, apoi imi zise: - Ma! Cunosti tu povestea Ilenei Consanzene? Asa mi-o inchipuiesc eu, cum e aceasta dama. Ai vazut ce ochi frumosi albastri, ce par bogat de aur are si ce frumoasa e in toate. Parca-i chip taiat din marmora. E in stare sa-ti turbure mintile si sa te cuprinda in vraja ei demonica. Nu ma mai duc la dansa.

Avea dreptate Eminescu, pentru ca nici eu nu vazusem ochi mai frumosi albastri ca acestia si nici astfel de par bogat si frumos, dar cat despre hotararea lui de a nu mai merge la aceste dame, i-am zis ca nu o pot aproba, pentru ca ar fi o ofensa sa nu urmam invitarii, si am fi trecut in ochii lor ca lipsiti de orice politeta, iar cat despre frica lui de vraja demonica a Elizei, ii spusei ca doar el nu-si inchipuieste ca o femeie de frumusetea ei si care e inconjurata de atata lux, se va arunca indata in bratele unui biet student. Eminescu rase acuma cu mare gust si-mi zise ca am dreptate.

La o saptamana dupa aceasta, o vizitaram iarasi, dar acuma luaram cu noi si alti colegi dintre cari se mai afla in viata, Ioan Luta si Samuil Isopescu. Anuntasem prin un bilet vizita noastra si am fost foarte amabil primiti de amandoua damele. Eliza ne spuse, intre altele, ca de doi ani e vaduva si ca nu de mult petrece in Viena impreuna cu matusa sa, sora cea mai tanara a mamei sale, ca sa se distreze. A calatorit mult, pentru ca mijloacele ii permiteau aceasta. Ne-a vorbit apoi si despre Italia, indeosebi despre Venetia si am petrecut astfel de minune, caci aranjaram apoi jocuri de societate, ghicitori, sinonime si declamatiuni umoristice pana ce propuse una di dame ca fiecare din noi sa improvizeze cate o declaratie de amor. Noi, afara de Eminescu, ne-am achitat in mod de tot hazliu de indatorirea aceasta si am desteptat o ilaritate generala. Cand veni Eminescu la rand, numai ce-l vedem ca cade in genunchi inaintea Elizei, care sedea pe un fotel, si ridicandu-si ochii spre dansa, incepu a-i vorbi. Eliza razand, batu in palme si zise: - Vezi asta mai are aspect a declaratie de amor, sa auzim! Eminescu vorbi la inceput cu sfiala, dar apoi tot mai curagios, tot cu mai mult sentiment si caldura, incat am ramas cu totii nedumeriti si ne intrebam ori de face el aceasta declaratie in gluma sau serios, caci declaratia sa era o adevarata poezie in cea mai aleasa proza, in care canta si preamarea el frumusetea “acestei fiinte incantatoare, acestei neasemanat de frumoase Venera, inaintea careia sta ingenuncheat si-i solicita numai o zambire, o unica zambire fioros de dulce, precum numai ea o poate avea”. Apoi isi pleca fruntea pe bratul ei alb si molatec si sarutandu-l, se ridica de jos. Noi, zapaciti, il admiram si aplaudam. Eminescu zambea. Eliz aera miscata si nu stia ce sa zica. Se uita si la noi si la el si, vazandu-l zambind, ii zise cu caldura: - Domnule, d-ta ai facut declaratia nu pe tonul glumet ca colegii d-tale, ci ai facut o adevarata poezie. Ori esti un mare artist, ori poet. Ce frumos stii sa vorbesti. Inca nimeni nu m-a divinizat ca d-ta. Iti multumesc si iata iti zambesc cum ai dorit si acuma eu iti intind mana sa o saruti. - Doamna, numai frumusetea d-voastra m-a inspirat! - De, de, strengarule! si-l ameninta cochet cu degetul. Ne asezaram apoi la ceai si gustare si mai ca tot timpul cat am petrecut la masa era vorba numai de frumoasa declaratie a lui Eminescu. Tarziu noaptea ne-am luat ramas bun si am iesit. Eu, Eminescu si Vasile Morariu ne-am mai dus la o cafenea si acolo Eminescu, bine dispus cum era, ne-a vorbit inca mult de acest drac si inger de femeie si ne-a spus ca in momentul declaratiei el in adevar era cuprins de farmecul frumusetii Elizei si ca acea a spus atuncea era expresia fidela a sentimentelor ce le-a avut in acele momente si nu s-a putut stapani sa nu sarute bratul alb si frumos ce se alinta molatec pe matasa rosie a fotelului.

Dupa aceasta am mai fost invitati de cateva ori la Eliza – caci asa o numeam noi – dar apoi invitarile se rarira si incetara cu totul, iar neinvitati nu am mai vizitat-o.

Am insistat mai lung asupra acestui epizod din viata lui Eminescu, pentru ca a fost intaia oara cand l-am vazut in societate de dame si am observat cat de dragut stia sa se poarte cu ele, si apoi fiindca mi-a ramas impresia ca acest inger cu par blond i-a servit adese ca model in poeziile sale. (...) Dupa o disparitiune de ani intregi dintre colegii sai din Cernauti, Eminescu se iveste deodata si pe neasteptate in Viena, spre marea surprindere si bucurie a colegilor sai din Cernauti, cari isi faceau atuncea studiile la Universitatea din Viena. Aceasta a fost in toamna anului 1869. Toti il primiram cu mare dragoste si vechea prietenie era iarasi inchegata, astfel ca si cand niciodata nu am fi fost despartiti timp atat de indelungat. (...) Pentru colegii sai era destul sa stie ca era inscris la universitate si ca urma regulat cursurile. Pentru dansii era aceasta destula dovada ca a finit cursurile liceale. Dar, cu toate acestea, era ceva la mijloc, caci Eminescu era inscris la Facultatea de filosofie numai ca auzitor extraordinar (ausserordentlicher Hörer), nu ca student ordinar ca ceilalti colegi, ceea ce dovedea ca Eminescu nu trecuse la liceu examenul de bacalaureat sau de maturitate cum se numeste el in Austria, si de aceea nici nu putea fi primit ca student ordinar. Faptul ca Eminescu asculta cursurile de la universitate numai ca student extraordinar avea ca urmare ca nu putea fi admis la examene. I se testa numai in Index lectionum, la finea fiecarui semestru, ca a ascultat acele obiecte la care se inscrisese si pentru care, chiar la inscriere, trebuia sa plateasca taxa cuvenita (Collegiengelder). Pentru Eminescu avea insa acest fel de inscriere si un avantaj pentru ca astfel avea deplina libertate a-si alege obiectele ce le dorea si care-i conveneau mai mult, pe cand pentru noi ceilalti erau fixate materiile ce trebuia sa le ascultam si din care trebuia sa dam examenele.

Venind Eminescu la Viena, era lucru firesc ca intaiele sale intalniri cauta sa le aiba cu vechii sai colegi din Bucovina cu cari a reinnoit cunostinta si prietenia. Si erau multi de acestia, pentru ca pe acele vrmeuri nu exista in Cernauti universitate si toti tinerii trebuiau sa le faca la Viena. Dar erau pe atuncea si foarte multi tineri din Romania, Transilvania, Ungaria, Banat si chiar din Macedonia, astfel ca colonia studentilor romani din Viena era foarte mare. Eminescu s-a lipit mai mult de bucovineni ca unii ce-i erau de mult cunoscuti si colegi, si deoarece mai toti bucovinenii isi alesese locuintele lor in al treilea cartier al Vienei, Landstrasse, se salaslui si Eminescu in acest cartier si-si alese la inceput locuinta in strada Radetzky, in apropierea celorlalti romani din Bucovina. In toamna anului 1870 era si mai aproape de bucovineni caci a locuit in Dianagasse no.8, intr-o camera impreuna cu colegii sai Samuil Isopescu si Iancu Cocinschi. In aceeasi casa locuia si colegul nostru Ioan Luta, iar eu locuiam in aceeasi strada no.4, cativa pasi mai departe de Eminescu. (...) Cum am vazut, Eminescu era inscris la universitate ca student extraordinar si astfel avea dreptul sa asculte disciplinele ce-i placeau, fara sa aiba indatorirea a se supune unui examen. Nefiind legat de un sistem in alegerea disciplinelor ce se predau la universitate, Eminescu avea deplina libertate a-si alege si profesorii si obiectele ce-i conveneau si astfel il vazuram cercetand cursurile de filosofie practica (praktische Philosophie) la profesorul dr. Zimmerman, filosofia dreptului (Rechtsphilosophie), economia politica (Nationalökonomie), stiinta financiara (Finanzwissenschaft) si stiintele administrative (Verwaltungslehre) la renumitul profesor dr. Lorenz Stein, iar dreptul international (Völkerrecht) la profesorul dr.Louis Neumann. Desigur ca nu era inscris la toti acesti profesori si la toate obiectele acestea, dar aceasta nu impiedeca pe nici un student a asculta pe orice profesor. Nu era inscris nici la cursul de medicina legala, pe care eu ca student in drept, eram indatorit sa-l cercetez, dar venea adese cu mine la acest curs, pentru ca profesorul dr.Gatscher avea o deosebita metoda a ne preda acest obiect si a ne initia in tainele trupului omenesc, dezvoltand inaintea noastra atat pe schelete cat si pe cadavre tot ce un laic, care dorea sa devina judecator, avea nevoie sa cunoasca in mod practic spre a nu fi dus in eroare de medicii legisti. Lui Eminescu ii placea acest curs si era foarte atent cand profesorul Gatscher diseca inaintea noastra cadavre barbatesti si femeiesti, explicandu-ne toate organele de la creieri pana la talpi. Eminescu cerceta si cursul de limbi romanice la renumitul profesor dr.Musaffia.

Precum vedem, Eminescu nu ravnea sa se specializeze in un ram anumit de stiinta, adica in drept, in medicina, in litere sau stiinte, ci cauta sa-si insuseasca o cultura generala, care se cere de la fiecare om cult, si daca vom considera ca Eminescu din toamna anului 1869 pana in vara anului 1872 a cercetat cursurile mentionate si poate si altele pe care nu le cunosc, ca in Berlin a urmat mai departe studiile la universitate si ca acasa cetea necontenit, atuncea ne vom explica usor cultura cu care era inzestrat. La mijloacele de cultura pe care le-a intrebuintat el, trebuie neaparat sa numaram si diferitele muzee ce le poseda in numar atat de mare capitala Austriei, apoi renumitele galerii de pictura si diferitele expozitii de arta. Eminescu le cerceta pe toate, cu catalogul explicativ in mana si adese imi spunea ca va mai cerceta cutare muzeu sau cutare galerie. Teatrul Curtii cu cei mai mari artisti germani si cu cele mai clasice piese de teatru, precum si Opera Curtii imperiale, erau foarte adese cercdetate de Eminescu si cand se reprezenta vreo piesa clasica, facea tot posibilul sa nu lipseasca. Imi aduc aminte de un epizod care ilustreaza fermitatea hotararii lui Eminescu in aceasta privinta. Era in 22 sau 23 decemvrie a nului 1870 si in Teatrul Curtii avea sa se reprezinte piesa clasica Regele Lear de Shakespeare. Nici Eminescu, nici eu nu avusesem ocazia sa vedem acest cap de opera al genialului englez si i-a fost lui Eminescu usor sa ma induplice ca sa mergem la Burgtheater care, pe acea vreme era la intrarea in Curtea imparateasca. Dar cum dispuneam amandoi numai de putini bani, nu puteam cumpara locuri numerotate, ci trebuia sa ne multumim cu un loc ieftin pe galerie.

Ca sa ocupi insa un loc bun pe aceasta galerie, trebuia sa te postezi de cu vreme afara inaintea usii teatrului, ca dupa ce se deschidea usa, sa fii intre cei dintai pe galerie. Ne-am dus amandoi la patru ore d.a. si ne-am asezat langa usa si tot nu eram noi cei dintai, caci altii venisera inaintea noastra, dar tot puteam spera ca vom cuceri un loc bun pe galerie, daca ne succede sa ramanem in locul unde ne postasem. Era un ger cumplit atuncea si vantul ne patrundea pana la oase. Inghetasem de frig si tot bateam din picioare ca sa ne mai incalzim. Zgribuliti si tremurand am rezistat pana aproape de sase ore, dar eu unul nu mai puteam suferi gerul si-i zisei lui Eminescu sa lasam dracului si pe Lear si pe Shakespeare si sa ne ducem acasa. Eminescu n-a voit sa paraseasca postul sau, iar eu am iesit din multime inlemnit de frig si am tinut tot o fuga pana acasa, ca sa ma mai incalzesc. Eminescu insa a ramas, a asistat la reprezentatie si a doua zi a ras de mine ca am fugit de un loc “asa de bun”.

(...) Cand nu-l vedeam pe Eminescu mai multe zile, il cautam acasa si astfel am putut observa cum petrecea el in camera sa din Dianagasse. Pe langa observarile mele proprii, adaog si cele ce spuneau colegii ce locuiau cu Eminescu despre traiul ce-l ducea el acasa.

Camera era mare si luminoasa si avea ferestrele spre strada. Eminescu se culca tarziu si se scula abia pe la opt dimineata, cateodata si mai tarziu. Lua apoi cafeaua cu lapte ce i-o facea doamna de casa, se imbraca si mergea la universitate, daca in acea zi se tineau cursurile la care era inscris, iar daca in acea zi nu avea treaba la universitate, ramanea acasa si scria pana ce sosea timpul mesei. Cand dupa-masa venea acasa se dezbraca de jacheta, isi scotea ghetele si imbraca un halat vechi pe care-l avea, si o pareche de pantofi. Aprindea apoi spirtul de la masina de cafea si-si facea o cafea neagra cu caimac, pe care o sorbea cu mare gust, fumand neintrerupt. In vremea aceasta discuta cu colegii sai din camera si mai ales cu Isopescu. Discutia devenea cateodata atat de infocata incat Iancu Cocinschi zicea ca atat Eminescu cat si Isopescu sunt nebuni si incepea sa cante caci era foarte bun cantaret. Atuncea Eminescu incepea sa raza si canta si el. Era foarte multumit cand tovarasii nu erau acasa. Atunci era el singur stapan intre cei patru pareti si putea ceti si lucra nestingherit de nimeni. Se plimba atunci prin camera, bea cafea, fuma, suiera, fredona cate o melodie si-si alcatuia astfel ideea si forma in care avea s-o imbrace. Se punea apoi la masa si scria, scria mereu, asternand pe o coala sau pe un petec de hartie rodul gandurilor sale, si daca i se ivea vreo dificultate, se scula iarasi, mai bea cafea, se plimba, gandea si iarasi se punea la scris. Daca-i lipsea vreo expresie potrivita sau vreo fraza frumoasa, el nu se impiedica de lipsa ei de la scris, ci lasa un loc gol si trecea mai departe. Cand era lucrarea gata, atunci o cetea de mai multe ori si acum incepea sa corigeze, sa netezeasca, sa adauge si sa cizeleze cele ce scrisese, pana ce lucrarea capata forma frumoasa si expresia conciza, ce o admiram in scrierile sale. Cine a avut in mana vreun manuscript al lui Eminescu a vazut cate corecturi cuprindea, cate fraze sunt schimbate si cate cuvinte sterse si inlocuite prin altele mai potrivite, aceasta mai cu seama in manuscriptele ce cuprind poezii. Adese insa lasa Eminescu lucrarile sale saptamani si luni intregi necetite si necorigeate si se lua la alte lucrari. (...) Uneori era atat de adancit in lucru, ca scria pana foarte tarziu noaptea si atuncea nici nu mergea seara la cina, ci trimitea pe cineva sa-i cumpere pane, branza, o sticla de bere si lucra mai departe. Cand veneau apoi colegii sai acasa, aflau in camera un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt si de lampa, de nu erau in stare sa respire, iar pe Eminescu abia il puteau zari printre norii de fum, cu capul plecat sub lampa pe coala de hartie. Eminescu nici nu stia ce aer e in camera si abia ce colegii sai deschideau ferestrele si aeriseau camera, respira si el mai usor. Cand nu scria, cetea, si cetea foarte mult, tot felul de carti, lungit pe o canapea, sau sezand la masa sau chiar in pat. Masa sa era plina de carti romanesti si nemtesti. In romaneste cetea mai cu seama scrierile vechilor cronicari si Convorbiri literare, iar in limba germana, operile celor mai insemnati scriitori. Lenau era un poet predilect al lui Eminescu, iar pe filosoful Schopenhauer il cetea foarte adese si cu multa atentiune. D-l Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, ii daruise lui Eminescu operile lui Schopenhauer si ele ocupau locul de cinste pe masa poetului. Dar el nu se marginea numai la cetirea operelor originale ale scriitorilor germani, ci cetea tot felul de carti traduse din alte literaturi in limba germana si cum germanii in aceasta privinta sunt foarte bogati, Eminescu avea ocazia sa cunoasca toata literatura straina din traduceri germane. Astfel a cetit el mult din literatura indica si persana si cand avea cu cine, discuta mult asupra acestor literaturi si mai cu seama asupra principiilor religiei buddhiste, de care era incantat si despre care spunea ca este cea mai poetica, mai frumoasa si mai profunda religie de pe lume.

Cetise si Ramayana si Mahbharata apoi Sakontala din literatura indica si frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persana, si trebuie sa-i fi placut foarte mult aceste opere caci foarte adese vorbea despre ele pana ajungea la Buddha-Sakhia-Muni si la Nirvana. (...) Tata Wihl, cum ii ziceam noi, era un restaurator jovial si cinstit al restaurantului “Zu den drei Tauben”. Acolo mancam mai toti bucovinenii in abonament. Dupa cat imi aduc aminte, Eminescu nu era insa abonat, dar venea de dragul societatii si adese si din cauza ca se putea mai usor imprumuta cu parale, cand ii lipseau. Abonamentul nostru insa era numai mancarea de amiaza, caci abonamentul si pentru seara era foarte scump si nimene din noi nu dispunea de atatea mijloace ca sa ne permitem acest lux. Cata vreme mai tineau paralele ce le primeam la inceputul fiecarei luni, traiam seara cu cate un gulas, pâne si o sticla de bere. Dar veneau zile, si de acestea erau cam 20 pe luna, in care nici luxul unui gulas sau carnacios nu ni-l puteam permite si atuncea cu o pane mica precum se capata oriunde 4 creitari, ne stamparam foamea. Asa traiam cei mai multi din noi si asa traia si Eminescu. Dar cateodata, mai cu seama pe la finea lunii, lipsea si aceasta mica hrana si eram siliti sa postim serile, asteptand cu nerabdare sa vie ziua de maine, care, ne aducea cafeaua cu lapte si pranzul platit inainte. Si, cu toate acestea, eram voiosi si buna dispozitie nu ne lipsea. Taina dispozitiei noastre era tinerea si faptul ca nici pe acasa la parinti nu huzurisem si nu eram alintati. Si acuma voi povesti un epizod tragicomic, intamplat intre mine si Eminescu. Era pe la sfarsitul lui noiemvrie 1870. Banii se sfarsise de mult si se apropia una din acele seri sinistre, unde stiam ca nu vom manca nimica. Cam pe la sase ore sedeam eu si tovarasul meu de locuinta, V.Morariu, la fereastra si ne uitam pe strada. Il vedem pe Eminescu care venea de acasa trecand pe sub ferestrile noastre cu capul plecat si cu manele impreunate in manecile paltonului. Il strigam pe nume. El isi ridica capul in sus si vazandu-ne, ne intreaba:

- Ce faceti? - Nimica! - Nu iesiti? - N-avem la ce. - N-aveti... Mmm? si ridica aratatorul manii drepte in sus, care avea sa zica: N-aveti o piţulă? - Tufă! ii raspunseram. Atunci Eminescu statu putin pe ganduri si ne zise dupa un timp: - Imbracati-va si veniti in jos. Ne imbracaram si iesiram. - Of... neamul nevoii! ofta el zambind, ce mizerie sa fiti si voi asa de calici si tustrei sa n-avem o para! Dar mi-a venit o idee stralucita, mai baieti. Vom manca imparateste in aceasta seara. Mergeti la “Bischofs-Bierhalle” in Wipplingerstrasse si ma asteptati. Puteti si manca: in asta-seara va platesc eu.

Bucuria noastra nu era mica. Eminescu se departa repede de noi zicand ca are sa se intalneasca cu cineva. Noi ne plimbaram o bucata de vreme pe stradele splendid luminate ale Vienei si ajunseram pe Graben, acea piata feeric luminata, unde la plimbarea de seara misuna lumea ca intr-un furnicar. Acolo ne intalniram cu Matei Lupu, coleg de universitate. Era si el lihnit de foame. Il introduseram in marele mister ce ne astepta in asta-seara si-l luaram cu noi. Vorba romanului: Dar din dar se face rai.

Ajunsi in restaurantul “Bischof”, ne asezaram intr-un ungher si comandaram cate un gulas, pane si cate o sticla de bere. Nu-i vorba, am fi comandat mai mult, caci inca tot ni era foame, dar eram cu frica in oase ca nu va veni Eminescu si atunci o patim. Se facura noua ore si Eminescu inca nu venise. Sticla de bere nu o goliseram de tot; ramasese in fiecare sticla cate ceva, caci altfel, daca erau sticlele goale, venea chelnerul si le umplea iarasi, iar noi ne temeam ca nici pe aceea una nu o vom putea plati. Se uita acu chelnerul cu ochii preapuielnici la noi, iar noi incepusem a discuta serios chestia: care din noi sa-si lase zalog paltonul ca sa iesim cu obraz curat din restaurant. Ochii nostri erau indreptati spre usa de intrare si nu-l asteptau jidovii pe Messiah asa de dornic, cum il asteptam noi plini de frica si speranta pe Eminescu. Doua ore a tinut aceasta tortura, cand iata cateva minute dupa noua ore, intra si Eminescu si se aseaza zambind langa noi. Ca o piatra ne pica de pe inima si incepuram acu a ne uita mai indrazneti la chelner, pe cand mai inainte ne feream de ochii lui. - Mancat-ati ceva baieti? ne intreba Eminescu. - Cate un gulas mic, raspunseram noi, respirand mai usor. - Si poate ati mai manca ceva? - Cum nu! numai daca te ajunge punga. - Ei chelner, ada trei portii de Frankfurter cu varza si o cana cu bere!

Chelnerul inholba ochii auzind ca acu trebuie sa aduca bere cu cana, pe cand inainte in decurs de 2 ore statusem cu sticlele goale!

Repede aduse chelnerul ce i se poruncise si incepuram a manca. Eminescu era foarte bine dispus, glumea, radea, manca si bea, iar noi ii tineam hangul. Fiind satui, ne pusem pe bere. Dintr-o cana sporira mai multe si in fine facu Eminescu gluma de comanda o cibota de bere. Astfel de cibote de sticla se afla mai in fiecare restaurant, rezervate pentru studenti cand acestia devin bine dispusi.

Acu incepu o conversatie animata, al carei obiect se schimba din minut in minut. Erau 3 ore dupa miezul noptii cand ne scularam sa plecam. Eminescu plati atunci pentru toata mancarea si bautura noastra 3 florini 20 creitari, iar chelnerului ii dete un bacsis de 30 creitari. Ne indreptaram spre casa. Lupu si Morariu faceau galagie; Eminescu fredona cantecele sale favorite: Eu sunt Barbul Lautarul si Dragi boieri, din lumea noua, iar eu mergeam in rand cu dansii cu frica in oase, sa nu avem vreun conflict cu politia, caci eu bausem putin, deoarece abia in Viena incepusem a gusta berea. Ajungand pe Graben, Morariu, in rasfatarea sa, isi permise gluma de a ma impinge intr-o dama, care trecea atarnata de bratul unui domn. Ma pomenii atuncea din partea damei cu o sudalma originala vieneza, pe care inca nu o auzisem pana atuncea si care ma supara asa de mult, incat imi venira lacramile in ochi. Morariu si Lupu izbucnira intr-un hohot, ceea ce ma infurie si mai mult. Eminescu insa ma lua de subsoara si-mi zise:

- Nu te lua dupa prostii astia, mergi cu mine. Linistea lui Eminescu imi impuse. Atarnat de bratul sau si ascultand povestirile sale, ajunseram in Dianagasse, dar cand sa ne despartim de Eminescu si sa tragem clopotul ca sa ne deschiza poarta, veniram la cunostinta ca nu avea nimeni din noi nici un ban ca sa plateasca portarului tributul obisnuit, adica cate 10 creitari de persoana. Obiceiul acesta este un drept castigat de portari prin prescriptiune, si de aceea asa numitul Sperrsechserl este spaima celor ce vin dupa 10 ore acasa, din care cauza domneste o ura instinctiva in contra portariului, care este poreclit Cerberus.

Ce era acu de facut? Nu ne ramase alta, decat sa ne plimbam pe strada pana la 6 ore dimineata cand se deschid regulat portile. Morariu se plimba cu Lupu, iar eu cu Eminescu. In decurs de aproape 3 ore, cat a tinut aceasta plimbare, Eminescu purta firul vorbei. Dintru inceput imi povesti mult despre o actrita Eufrosina Popescu de care fusese amorezat si la care se vede ca mai tinea, caci o descria in colori foarte vii si in termeni de amorezat. Dupa aceea trecu la teatru si povesti multe anecdote, dar acuma nu-mi mai aduc aminte ce-mi spuse. In fine trecu la Buddhism, obiectul sau de predilectie, sespre care imi vorbi apoi pana ne despartiram.

Eu eram numai putin initiat in misterele Buddhismului si stiam numai atata despre principiile acestei religii cat auzisem in liceu, iar Eminescu dessfasura o cunostinta vasta si-mi spuse ca Tibetul este leaganul si inima misterelor buddhiste; incepu apoi sa vorbeasca despre Nirvana si Buddha-Sakia-Muni. Era atat de incantat de principiiile acestei religii, ca parea transportat si adese pronunta plin de o deosebita insufletire cuvintele: “O! Buddha-Sakia-Muni!” Ar fi vorbit mai mult, dar erau 6 ore dimineata si portile se deschisera. Ne despartiram si ne duseram la culcat. Eu si cu Morariu am dormit pana tarziu, adeca pana aproape de amiaza, caci era dumineca. Baba la care locuiam si care ne si servea, intrand in camera ca sa ne ia hainele la curatit, ne intreba ce haine vom imbraca astazi; eu ii zisei ca voi imbraca hainele mele cele negre. - Dar ce fel de pantaloni? intreba ea. - Cum ce fel de pantaloni? cei negri! raspunsei. - O Jesses! Domnul voieste sa glumeasca; doar ati trimes aseara un bilet al d-voastre prin d. Eminescu si ati cerut pantalonii cei negri fiindca aveti trebuinta de ei. - Ce bilet, ce Eminescu...? Dar acu imi plensi prin minte ca Eminescu mi-a jucat o festa! Repede am sarit la garderob, dar pantalonii nu erau. Baba-mi arata biletul adus de Eminescu. Era un simplu bilet de vizita al meu, care ajunsese cumva in mana lui Eminescu. Se trezise si Morariu. Eu eram dintru inceput suparat, dar apoi ne cuprinse pe amandoi un ras de nu ne mai puteam astampara, caci descoperisem taina darniciei de ieri a lui Eminescu: mi-a luat pantalonii, i-a vandut si ni-a platit la toti mancarea. Asa a si fost, caci intalnindu-ma cu dansul dupa-amiaza in cafe “Troidl” l-am tras la raspundere. El se omora de ras si-mi raspunse cu un aer nevinovat: - Ce eram sa fac, eram doar si eu si voi lihniti de foame. - Da` bine se poate una ca asta? De ce nu i-ai vandut pe ai tai. - Imposibil. - Si de ce imposibil? - Pentru ca n-am doua parechi de pantaloni, ma! Se stransese si ceilalti colegi din cafenea pe langa noi si toti radeau de se prapadeau, dar nu de Eminescu, ci de mine.

(...) Universitatea cea veche din Viena era situata in Bäckerstrasse si ca sa ajungi din strada Wollzeile la dansa, trebuia sa treci prin Schwibbogengasse, o strada ingusta, scurta si boltita, care semana mai mult cu o poarta, caci deasupra se aflau locuinte. In strada aceasta, la o departare de o suta de pasi de la universitate, se afla o bacanie mica si proprietarul ei, un vienez maruntel, rumen la fata si sur la par, era pentru studenti un odor nepretuit, caci la dansul puteai dejuna ieftin, lucru de capetenie pentru studenti. El se numea Moritz si nu mai stiu cum, dar Eminescu ii zicea Tata Muritz si sotiei sale giupineasa Muritoaia. Aici dejunau studentii cari nu dispuneau de multe parale si aici ne intalneam adese cu Eminescu casa dejunam cate o pareche de carnaciori – zece creitari parechea cu pâne cu tot – sau daca ne mergea rau de tot, cate un Schusterlabl, adica o franzela marisoara dar de faina proasta, pe care o taia Moritz orizontal in doua, o ungea cu o patura transparenta de unt, si asezand apoi amandoua partile una peste alta, ne-o vindea la pretul de 4 creitari. Cele zece zile dupa ziua întai vedeai numai putini studenti in aceasta dughenita, caci capatand banii lunari, huzureau si ei cateva zile prin restaurante si localuri mai alese, dar daca treceau aceste zile binecuvantate, numai ce-i vedeai iarasi la Moritz. Si atunci bodoganea batranul si ne mustra ca numai atunci venim la dansul, cand ne sufla vantu-n punga: Wenn der Wind in den Taschen blasen tut, cum zicea el. In astfel de momente critice il numeau studentii parvus Jupiter tonans si cautau sa-l linisteasca. Nu era aceasta, caci era un vienez bun si cinstit, care desi nu ne da nimic pe datorie, dar pentru aceea primea de la noi in loc de bani zaloage. Studentii amanetau deci tot felul de carti si hartoage vechi si Moritz le primea, numai daca-i impuneau grosimea si greutatea lor, si-i zalogeau carti de care nu aveau nici o trebuinta, si pe care adese nu le mai rascumparau. Vedeai o intreaga biblioteca de astfel de vechituri, asezate pe o polita langa fereastra din dos a micei sale dughenite.

Intr-o zi il aflu pe Eminescu discutand foarte serios cu micul Jupiter tonans. Pe tesghea era o carte mare si groasa, si Eminescu care nu ma observase, se muncea sa dovedeasca ca aceasta carte are mare valoare si voia sa o zalogeasca pentru doi florini. Batranul Moritz insa nu era usor de induplecat. El rasfoi cateva file de la inceputul, mijlocul si in finea cartii, si apoi o inchise repede, zicand: - La dracu, nu inteleg nimica si nu pot ceti un cuvant. - Da` cum sa intelegi daca-i scrisa intr-o limba orientala – zise Eminescu – tocmai aici zace valoarea acestei carti rare. - Ce-i aceea limba orientala? intreba Moritz necajit, si observandu-ma pe mine, i se insenina deodata fata si, intinzandu-mi cartea, imi zise: - Domnule doctor, ce carte e aceasta? Observa ca vienejii intituleaza pe toti studentii cu cuvantul doctor. Eminescu se intoarse acuma si vazandu-ma imi zise repede. - Ma! lauda cartea. Nici nu trebuia sa ma provoace la aceasta, caci cunosteam eu nevoile lui ca si pe ale mele. Luai deci cu aer foarte grav cartea in mana. Era o carte veche romaneasca, tiparita cu litere chirilice, dar nu avea titula. Putea sa fie Vietile Sfintilor sau o biblie veche. Eu ma facui ca o cercetez si o pretuiesc si apoi zisei hotarat: - Cartea aceasta e foarte pretioasa, caci este foarte veche si tiparita intr-o limba orientala. - Ei, dar ce-i aceea limba orientala? ma intreba Moritz. - Limba orientala e o limba vorbita de popoarele orientale. Cum d-ta nu stii aceasta? - Ba, da, cum nu, adica limba ce o vorbesc turcii si chinejii, nu-i asa? - Asa-i! vezi ca cunosti limbile orientale. Ei vezi, d-le Moritz, cartea aceasta face cel putin zece florini, caci e foarte rara. Nu-i vorba, cartea, ca exemplar foarte vechi, avea sigur valoarea aceasta, dar o carte de zece florini, aceasta nu-i venea batranului la socoteala. Nestiind insa ca sunt prietenul lui Eminescu si cunoscandu-ma ca pe un vechi musteriu al sau, se linisti si zise: - Bine, o primesc ca zalog in pret de un florin, dar bani gata nu dau; poti lua marfa pentru acest pret, sau poti manca aici pentru acesti bani. - Aferim, zise Eminescu catre mine, si cum mi-ar trebui parale! Ne targuiram acum tustrei, dar batranul nu era de induplecat. Poate ca nu avea incredere in evaluarea mea, dar ne veni in ajutor copila lui Moritz, care si ea vindea adese la tesghea in lipsa batranului. Ea ne cunostea pe amandoi, stia ca suntem romani si avea simpatie pentru noi, caci ne vazuse adese in societatea unui coleg roman care-i facea curte. Sigur ca mai mult din aceasta cauza il indupleca ea pe batran sa primeasca cartea in pretul de doi florini, dar cat despre plata, nici n-a voit sa auda Moritz si astfel a fost Eminescu nevoit sa manance pe banii acestia in bacania lui Moritz, se intelege ca nu deodata, ci in mai multe randuri si i-am ajutat si eu platindu-i apoi in schimb cate o cafea neagra la “Schmauswaberl”, sau la “Troidl”. Cand dupa vreo luna de zile am intrebat pe Moritz ori de mai are zalog cartea lui Eminescu, imi raspunse: - Nu, d-l doctor a rascumparat-o.

(...) Pe la finea lunei septemvrie si inceputul lunei octomvrie 1875 era o mare fierbere in Cernauti. Se serba inaugurarea Universitatii din Cernauti si totodata aniversarea de o suta de ani a incorporarii Bucovinei in Austria.

Lipsa de tact a aranjorilor acestor serbari, caracterul antiromanesc al serbarilor acestora, precum si tendinta germanizatoare a universitatii ce se propaga la toate intrunirile germano-evreesti, jignise sentimentele nationale ale romanilor bucovineni si cu tot patriotismul incercat si mai presus de toata indoiala a tuturor paturilor sociale romanesti din tara, romanii hotarara a nu lua parte la aceste serbari si a le opune o rezistenta pasiva. Nobilimea romaneasca era pe la tara, iar ceilalti romani ce nu puteau parasi orasul nu luau parte la nimica. Eu eram atunci auscultant la Tribunalul din Cernauti si locuiam in strada Lumii Noua. Seara, inaintea serbarii, ma trezesc deodata cu Eminescu, care sosise din Iasi, aducand cu sine in birja un cogemite ladoi de lemn de o greutate foarte mare. Eminescu intra in camera cu obicinuitul sau zambet pe buze si-mi facu mare surprindere, caci nu-l vazusem din anul 1872. - Bucuros de oaspeti? ma intreba el, intinzandu-mi mana si sarutandu-ma. - Doar n-ai venit la serbare? ii zisei eu foarte surprins. - Da si ba, imi raspunse el, si apoi incepu a-mi istorisi ca si in Iasi se aranjeaza o contraserbare la Beilic si ca poetul bucovinean Dimitrie Petrino va tinea acolo o cuvantare festiva. Imi spuse apoi ca a adus pentru serbarea din Cernauti mai multe sute de exemplare din o brosura intitulata Rapirea Bucovinei, scrisa de un anonim pe baza unor documente istorice, scoase in Viena din arhivele statului. Deschise apoi si incepu sa scoata multime de carti vechi, precum Psaltiri, Ceasloave, Biblii si multime de alte hartoage rupte, incat am fost silit sa-i intreb ce noima au aceste carti ce le trecuse peste hotar, platind atata de scump greutatea lor. - Ai rabdare – zise el – si apoi adaose nemteste: das beste fommt zuletzt; uite m-am temut ca-mi vor opri la granita brosura de care ti-am vorbit; am pus-o deci dedesubt, iar deasupra am trantit carti vechi, pe care le-am aratat la granita. De aceste hartoage nu s-au interesat mult impiegatii vostri si astfel am trecut brosura si pace. Erau mai multe sute de exemplare din brosura amintita, pe cari le aseza Eminescu intr-un colt al odaii. El a ramas in seara aceasta la mine si am petrecut amandoi, noaptea pana tarziu, band vin, povestind, glumind si fierband cafele negre intr-un ibricas, pe care-l aveam inca din Viena de pe vremea mea de student. Cam pe la doua ore dupa miezul noptii ne trezi insa din povestirea noastra un cantec romanesc ce se auzea pe strada. Un cor de voci barbatesti intona armonios si lin cantecul Desteapta-te romane ca si cand ar fi voit sa dea acestui cantec eroic un sentiment de jale. Linistea noptii, actualitatea data si armonia vocilor avu efectul ca amandoi eram foarte impresionati. Ascultaram lung in fereastra pana se departara cantaretii tot mai mult si se pierdu cantecul in departare. Eminescu era dus pe ganduri. Dupa un timp imi zise: - Niciodata nu mi-a placut cantecul acesta asa de mult ca acuma. (...) A doua zi dupa sosirea lui Eminescu ne duseram seara amandoi la otelul “Pajura neagra”, unde mancam eu in abonament si unde sedeau la masa foarte multi romani. Pentru acesti romani, era rezervata o masa la care incapeau vreo 24 de persoane. In aceasta seara erau foarte multi la masa. Eminescu sedea langa preotul Alexandru Plesca, cu care avea cunostinta de pe vremea cand locuia la profesorul Pumnul. Conversatia era foarte animata. Obiectul principal al conversarii era serbarea din Cernauti. Toti romanii aveau haine de toate zilele, iar la celelalte mese vedeai numai fracuri si uniforme. Dupa o vreme se apropie de masa noastra un advocat, anume Komariner, si adresandu-se catre noi tinerii judecatori incerca sa ne convinga ca nu e la locul sau abstinenta romanilor, atat fata de aniversarea de 100 de ani a incorporarii Bucovinei cat si fata de nou-creata universitate. Acest Komariner era in frac si cravata alba si sta drept dupa spatele lui Eminescu si Plesca. Vedeam ca acestora nu le vine la socoteala conversatia advocatului si ca pun ceva la cale. Eminescu incepuse a-si musca mustata, semn ca era iritat. Deodata vedeam ca ia paharul sau golit de bere si ridicandu-l indarat dupa spate spre fata advocatului, ii zise fara sa se intoarca la dansul: - Kellner! un pahar de bere! Atuncea si Plesca intinde paharul sau si zice si el: - Kellner! bere! Komariner se uita uimit la un pahar si la altul si nu stia ce sa zica. Atunci Eminescu si Plesca se intorc spre advocat si ii striga in fata: - Kellner, nu ti-am zis sa aduci bere? Aid` paşol de ne adă! Un hohot de ras izbucni acuma intre toti mesenii si advocatul intelese ca e luat in zeflemea; el se intoarse spre noi si ne zise nedumerit: - Nu stiu ce vor acesti domni de la mine. Noi ii explicaram ca nefiind acesti domni din Cernauti, l-au luat drept chelner, o gresala ce s-a putut intampla cu atat mai usor, fiindca si chelnerii astazi sunt toti in frac si cravata alba. Foarte suparat se departa Komariner de la masa noastra in rasul tuturor mesenilor, iar Eminescu era foarte satisfacut ca i-a succes gluma si ca am scapat de discursul advocatului. Nu-mi mai aduc aminte cate zile a ramas Eminescu in Cernauti, dar stiu ca m-a rugat sa mergem impreuna la mormantul profesorului Pumnul, iar de acolo ne-am dus la casa care fusese odinioara proprietatea lui Pumnul. Aici imi zise: - Uite, acolo am locuit eu si in casuta cea mica era si biblioteca studentilor romani, la care am fost si eu bibliotecar un timp. Se adanci in ganduri si nu vorbi nimica pana nu ajunseram acasa. Cate amintiri din copilarie ii vor fi trecut atuncea prin creierii sai framantati de atatea ganduri, de atatea impresii, bucurii si nevoi! Ajunsi acasa, isi inpacheta cartile vechi ce le adusese cu sine si pleca cu o birja la gara. Nu l-am mai vazut apoi pana in vara anului 1878, in Bucuresti, cand era redactor la ziarul Timpul. (...) Ne duseram la hotelul “Dacia” unde se afla atuncea redactiunea Timpului. In sala intaia aflaram pe un domn, calare pe un fel de cal de lemn, care-i tinea locul de scaun; el scria la o masa inalta si ne spuse ca Eminescu se afla in sala de alaturea. Intraram in sala a doua si-l aflaram pe Eminescu scriind la o masa lunga, plina cu jurnale. Era numai in camasa si pantaloni; cravata era aruncata intr-un colt de masa, iar inaintea sa era un talger cu fructe din care manca scriind un articol pentru Timpul. Bucuria sa a fost mare cand ne-a vazut, caci nu ne intalnisem de cand cu serbarea din Cernauti, 1875. - Ce mai faci, puiule, il intrebai? - Mizerie, baieti, vecinica mizerie, am ajuns jurnalist, adica calic... iata – si facand un gest cu mana, ne arata zambind talgerul cu fructe de pe masa. Nu stiam de o zice aceasta serios sau in gluma, pentru ca zambetul nu-i lipsea nicicand de pe buze. Acest obicei il avea totdeauna, si noi care il cunosteam atat de bine, izbucniram intr-un hohot de ras vazandu-l in aceasta situatie tragicomica. Eminescu nu se schimbase mult de cand il vazusem, numai hainele erau cam neglijate. Parul tot il purta lung, pieptanat in sus si mustata o musca si acuma dupa vechiul sau obicei. Ii spuseram cu ce scop am venit la Bucuresti si ca noua colegi din Viena se vor intalni aici si vom petrece cateva zile in Capitala. - De minune, frate, de minune... care va sa zica aveti... ? si atuncea ridica, dupa vechiul obicei din Viena, degetul aratator al manei drepte. [Gestul acesta insemna: “Aveti o pitula (10 cr.)?” adica “Aveti parale?”]. Noi cunoscand acest gest inteleseram ce voia sa zica si-i raspunseram razand: - Se intelege ca avem. - Ei, bravo! Ce berechet o sa mai fie! Ma duc si eu cu voi, ramane articolul meu neispravit, dar sa scrie viteazul calaret din cealalta camera ce-i va plesni prin minte. Eminescu se imbraca. Iesind, zise plin de voie buna catre calaretul din sala intaia: - Adio, frate, la “Filippi” ne mai intalnim – si fara sa ne recomande, parasi cu noi palatul “Dacia”. Pe drum ne spuse ca cel ce scria in camera intaia era Caragiale. Noi il mustraram ca nu ne facuse cunoscut cu acest literat, iar el ne raspunse ca nu era vreme deoarece ii e foame si ar voi sa stea cu noi la masa. Mai vazusem in redactie un tanar care lucra si pe care asijdere nu ni-l recomandase, dar pe drum ne spuse ca se numeste Ronetti Roman, ca este un baiat cuminte si foarte cumsecade, dar altfel nu stie nimic despre dansul. L-am cautat si pe I.Slavici si l-am luat cu noi. Zilele cate le-am petrecut in Bucuresti a fost Eminescu nedespartit de noi. El a fost calauzul nostru in toate partile; manca, bea si petrecea cu noi si era bine dispus. Punga noastra era si a lui; el comanda si noi plateam. - Mai baieti, - zise el intr-o zi – asa de voios n-am fost decat in Viena cand petreceam cu voi. Si in adevar aceste zile erau pline de viata, pline de momente fericite in care, lepadand toata grija cea lumeasca, precum zicea Eminescu, traiam in amintirile vesele ale vietii nostre de student si ne reaminteam toate poznele ce le facusem odata, nevoia in care traisem, cum adeseori serile nu aveam ce manca si cum ne-a platit Eminescu intr-o seara masa, vanzand, fara stirea mea, o pereche de pantaloni ai mei. Eminescu facea mult haz de aceste amintiri, dar cateodata i se intuneca privirile ca si cand i-ar fi trecut un gand trist prin minte, caci ofta si pronunta cu zambet amar cuvintele lui obicinuite: “Of... neamul nevoii!” [La mormântul lui Ştefan cel Mare]

Strunile plesnite şi harpa desfăcută În salcia pletoasă, de care atîrna L-a Isterului rîpe, acuma este mută, Şi cîntul ei de aur nu pot a-l deştepta. Ce vînt trăgînd s-aude sub crengile plecate Spre unda cristalină ce fuge şopotind, Şi umbrele din apă tot rînduri înecate Se par că lasă-n urmă o voce suspinînd? Durere!... şi-i profundă cînd România plînge Cu fruntea-nfăşurată de doliu la mormînt; Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrînge În valea şi Carpatul ce-i românesc pămînt. Ca valurile mărei ce-n sînu-i se frămîntă Şi spre un ţărm sau stîncă se-mping a se opri: Aşa durerea sparge o ţară şi s-avîntă Colo spre mănăstire la Putna a lovi. De printre munţi, cîmpie, din unghiuri depărtate, Din tîrguri, municipii, cătune, un popor De-acelaşi curat sînge, se scoală să ia parte La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor. Cu a naţiunii cruce, de secoli ferecată, Ca pelerin păşeşte la noua Golgotă, Unde eroul zace şi ţărna-i fu uitată, Tăcere!... Este ora acum a ne ruga: ”Mărire ţie Doamne! O Iehova mărire! Ce verşi în noi durerea ca balsamul ceresc Să curăţi moliciunea, nedemnă moştenire, La pragul casei tale, palat dumnezeesc”. Virtutea românească, virtutea strălucită De patrie şi lege, aici în sanctuar Se ştie-nmormîntată. O dalbă zi-i sosită, Poporul stă-n genunche s-o-nveţe la altar.

Şi imn de rugăciune sub bolţile bătrîne Vibrează cu putere, şi fumul majestuos De smirnă, de tămîie din vasele divine Se urcă către tîmplă în nour luminos. Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinte, Iar jos l-a lui picioare mormîntul umilit Al omului, în care un snop de oseminte E-o mînă de cenuşe, odor nepreţuit. Din astă catacombă şi mucedă şi rece, Din ist sicriu de gheaţă de noapte-nfăşurat Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece Şi de-a virtuţii raze tot templu-i decorat. În nimbul ce-ncunună mormîntul se zăreşte: Lipniţul, Grumăzeştii şi Balta şi Ciceu, Dumbrava Roşie, Baia şi cum îngălbineşte Făloasa semilună la Racova de greu. Dar printre fum şi lupte în cercul de lumină Se văd cereşti casteluri de-a lui Hristos tării, Şi între ele-i Putna în care-adînc se-nchină Lui Ştefan-vodă astăzi ai Romîniei fii. Aice e fîntîna cea plină de mărire, De sînta pietate, de-al patriei amor; Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire Fu duşmanilor ţărei sfărmînd trufia lor. O mamelor române! aduceţi-v-aminte Că dintre voi fu una: Elena, ce ne-a dat A patriei mărire! Şi cînd lipiţi fierbinte La sînul vostru pruncul, îi daţi un sărutat, Un sărutat de mamă, extaz de bucurie, Ce numai sus în ceruri se poate repeta, În numele lui Ştefan îl daţi să reînvie, Şi duceţi pruncul vostru la Putna-l închina. Iar tu junime verde, la ist izvor de viaţă Cu unde de virtute ce-i al mărirei loc; Învaţă-a iubi ţara, a o iubi învaţă Şi-n el inimă, suflet căleşte-ţi ca-ntr-un foc. Aşa junime scumpă, frumoasă auroră A patriei române! Al vostru viitor, Şi al naţiunii soare, din a virtuţii horă Se naşte, vă surîde, vă cată cu amor. În leagănul de moarte vederea nu pătrunde Că-i noaptea fără ziuă, că-i soarele apus; Dar spiritul sondează şi-n muşchiul lui, fecunde Seminţi de lauri zice: că Ştefan v-au depus. Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunţită De patru secoli cîntă un glas armonios, Şi-a lui vibrare dulce de-aramă curăţită, Prin flăcări întreite, e imn religios. E-a clopotului Buga suspin şi lamentare Ce-a munţilor ecouri de freamăt le-au împlut. Ah! cîntă la mormîntul ce astăzi e-n serbare Că glasu-ţi pentru lume şi cer este făcut. Te leagănă pe vînturi, şi-a ta melancolie Misterioasă limbă în inimă lovind, Fă lacrime să curgă, colo fă-n vecinicie Eroul să tresalte, al tău glas auzind. Şi strunile plesnite, şi harpa desfăcută În salcia pletoasă, de care atîrna, L-a Isterului rîpe, acuma este mută Şi cîntul ei de aur nu pot a-l deştepta. O munţi şi văi profunde, oh! daţi-mi pentr-un nume Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu. Dar bardul nu, nu cîntă.. el plînge şi-apoi spune: O Ştefan! tu eşti mare şi la mormîntul tău!