Identitati si conflicte inter-religioase. Reforma protestanta

1. Introducere

În prezenta lucrare descriu producerea Reformei protestante din secolul al XVI-lea, amintind câteva din cauzele şi consecinţele acesteia, la nivel economic şi cultural. Încep prin a descrie transformările economice care au premers Reformei şi au însoţit-o, şi în mod similar schimbările culturale, subliniind aportul unor personalităţi precum Luther sau Calvin.

2. Planul economic

I.Wallerstein îşi începe naraţiunea arătând etapele premergătoare constituirii unui sistem mondial capitalist. Anterior acestuia, lumea feudala, rezultată în Europa vestică din dezintegrarea Imperiului Roman, era alcătuita din mici noduli economici.1 În perioada 1150 – 1300, s-au produs dezvoltarea sistemului feudal şi expansiunea comerţului. În secolul al XIV-lea, expansiunea în cadrul lumii feudale a încetat, instalându-se o criză, până în preajma lui 1450, marcând dizolvarea vechiului cadru şi apariţia unuia nou.2 Procesul implică decăderea clasei seniorale, revoltele ţăranilor, întărirea autorităţii centrale a statului, care formează o birocraţie. Începând cu secolul al XIII-lea, vorbim de state şi graniţele lor, definitivate în urma unor lupte între anii 1212 – 1214.3

În „lungul secol al XVI-lea”, 1450 – 1640, o nouă expansiune s-a desfăşurat în afara sistemului feudal dizolvat, şi a condus la crearea economiei mondiale capitaliste. Oraşele-state italiene deţinuseră până atunci supremaţia. Veneţia şi Florenţa secolului al XIV-lea sau Antwerp în secolul al XVI-lea cunoşteau spiritul capitalist, afirmă Tawney (in Yinger, 1969, p.522). Primul nucleu al noii economii a fost însă Spania.4 Cu alte cuvinte, sistemul capitalist a precedat Reforma, deşi ulterior puterile care-l vor domina, Olanda, Anglia şi Statele Unite ale Americii în secolul XX, sunt protestante. În Sociologies et religion. Approches classiques (2001), Daniele Hervieu-Leger şi J-P Willaime studiază lucrarea celebră a lui Max Weber, şi afirmă că autorul german nu specifică o legătură cauzală, mecanică, între etica protestantă şi spiritul capitalismului5. Conjuncţia „şi” ar indica o afinitate de sens, o relaţie bogată şi semnificativă între structuri separate (Hervieu-Leger, Willaime, 2001, p.97). Weber a încercat să înţeleagă ce a motivat conduita raţională, ascetică, a indivizilor care munceau cu vocaţie, şi a dezvoltat „un versant” al relaţiei cauzale, influenţa mentalităţii puritane. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Weber să recunoasca, arată autorii, că dezvoltarea economică influenţează într-un grad important destinul concepţiilor religioase.

Spiritul capitalist a avut, ca principal adversar, tradiţionalismul, descris de Weber prin expresia: muncă mai puţină, preferată câştigului suplimentar. Noua doctrină, crede Yinger (1969, p.536), a îndepărtat tradiţionalismul6, dar a fost incapabilă de a-şi stabili propria tradiţie ascetică.7 Luther a început prin a fi tradiţionalist, promiţând graţia divină celor umili. Calvin a dus la extrem severitatea ideilor8, dar a fost răstălmăcit, în acord cu interesele burgheziei. În locul umilinţei, s-au aşezat „sfinţii” încrezători în sine, adepţi ai dictonului: Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri. Richard Niebuhr are un capitol, Modificările calvinismului (în Yinger, 1969, pp.524-529), potrivit căruia, la început, predicatorii din Geneva, cu regimul lor teocratic, se temeau că banii sunt rădăcina relelor, iar strângerea lor aduce pedepse. Fervoarea religioasă a intrat în conflict de interese cu clasele de mijloc9 şi, o dată ce grupuri interesate comercial şi politic10, din cadrul Bisericii, şi-au abandonat disciplina, individualismul a triumfat.11 Calvinismul a fost modificat pentru a-i fi conferit un caracter apropiat clasei de mijloc12, sub influenţa umanismului şi raţionalismului, a ştiinţei de secol XIX. Cu alte cuvinte, calvinismul s-a schimbat pentru a se adapta unui „spirit capitalist”.13 Un exemplu l-a constituit relaxarea interdicţiei asupra cametei.14

Wallerstein, reticent în a deriva evoluţia capitalismului din ethosul puritan, observă un raport invers15: în ţările în curs de industrializare triumfă Reforma, iar în cele re-agrarizate16 în secolul al XVI-lea învinge Contrareforma. Spania şi Franţa nu se convertesc deoarece, ca mari puteri, aveau nevoie de sprijinul Bisericii. În schimb, puterile secundare, insuficient de solide pentru a se târgui cu papalitatea, precum Anglia, Suedia, Danemarca, Elveţia, Scoţia, au ales despărţirea de Roma.

Yinger invocă una din ideile centrale afirmate de Weber şi Troeltsch, aceea că religia calvinistă, produs al unei dialectici religioase interioare, a devenit legată de capitalism printr-un accident istoric (o întâlnire a două sisteme cauzale independente – {crossing}). Yinger nu este de acord17. Citează un pasaj din Calvin, foarte depărtat de activismul intra-mundan18, şi se întreabă: de ce apar tendinţele spre stimulare, activitate, şi nu acelea către liniştire, calmare – logice când se asumă ideea predestinării? Răspunsul este deja dat: oamenii de afaceri au ales interpretarea convenabilă.

3. Planul cultural

În explicarea acţiunii sociale, Weber opune două ideal-tipuri: biserica şi secta19. Secta constituie o asociaţie voluntară de credincioşi ruptă în măsura mai mult sau mai puţin marcată de mediul social şi în sânul căreia se exercită o autoritate religioasă de tip carismatic. Îndepărtarea tradiţionalismului se realizează prin „profeţie”20, în cadrul autorităţii carismatice.21 Un caz particular al renovării, considera Ilie Bădescu, îl constituie colonizarea Americii.22

Reforma, prin rigiditatea23 sa, încurajează formarea unor mişcări subterane, care îşi luau la suprafaţă chipul unui catolicism liberal24, gravitând de fapt în jurul culturii renegate a Renaşterii25. Cea mai importantă a fost mişcarea rozicruciană, în rândurile căreia s-au remarcat Robert Fludd, Kepler, Descartes, Bacon şi, nu în ultimul rând, Martin Luther.

După ce arabii aduc în Europa occidentală26 operele Antichităţii27, lumea medievală îşi construieşte o matrice teologică raţională28 susţinută de logica lui Aristotel. Faptul echivalează cu o renaştere. Pierre Abelard (1079-1142) aduce dictonul: „Prin îndoială, ajungem la cercetare; şi prin cercetare percepem adevarul”, semn al pătrunderii în lumea creştină apuseană a unui spirit aproape necunoscut: spiritul elenistic al Raţiunii Omului.29 Abelard cita pasaje din Sfinţii Părinţi, din care reieşeau idei contrare Scripturii, iar cititorul individual era lăsat să decidă în ce parte se află adevărul. Contemporanii au fost şocaţi de acest procedeu. Îl urmează, printre alţii, Dante Alighieri30 şi Toma din Aquino31.

Ceva mai târziu, Francesco Petrarca (1304-1374) anunţă debutul Renaşterii Italiene şi întoarcerea la Platon, în oraşul Florenţei. Academia Platoniciană este refăcuta la cererea învăţaţilor florentini. Petrarca şi, cu un secol mai târziu, Marsilio Ficino (1433-1499) şi-au perceput epoca drept o Renaştere32, perioada precedentă numind-o „Evul Mediu”. „Mediu”, deoarece se afla între două epoci de aur: Antichitatea şi Renaşterea.

Stiinţa Renaşterii, pornind de la dihotomia trup-suflet postulată de Platon, - considerând că cele două obiecte, complet diferite ca esenţă, nu s-ar putea înţelege niciodată fara un mediator -, identifică acest mediator în pneuma33. Implicit, magia, ca fenomen de interacţiune dintre om şi Cosmos, pe baza afinităţii dintre pneuma individuală şi pneuma universală, - existentă în toate entităţile vii -, este deplin valorizată. Iubirea (Erosul), supranumită „legătura legăturilor” de Giordano Bruno, presupune magia, întrucât „leagă” subiectul de acel operator (magician) care îi robeşte sufletul. În acest tipar, Renaşterea recunoştea folosirea largă a ştiinţelor calitative: astrologia, alchimia, cabala practică, artele memoriei. Culianu, alcătuindu-i tabloul34, o vede ca pe o lume închisă în sine, neadmiţând reforme decât în interiorul paradigmei sale. Sistemul său ştiinţific nu a fost niciodată contestat, sub aspectul validităţii şi al valabilităţii sale. Studenţi din întreaga Europă continuau să vină în număr mare la Universităţi celebre precum Sorbona şi Padova. Perfecţionările tehnice au jucat un rol marginal în schimbarea viitoare. Teza cărţii lui Culianu, Eros şi magie în Renaştere, este că Reforma, operând o cenzură radicală asupra imaginarului35, a anulat ştiinţa Renaşterii, oferind şansa unei firave alternative ce coexista atunci, ştiinţa modernă, de a rămâne singura supravieţuitoare36.

Nefiind o mişcare de emancipare37, ori o pornire liberala, Reforma şi-a propus restabilirea unei ordini creştine prin readucerea purităţii originare a comunităţii creştine38 şi respingerea culturii „păgâne”39 a Renaşterii. Cosmosul şi Natura, anterior valorizate, au fost evaluate ca „profund corupte”40, fapt care, îmbinat cu descoperirea în epocă a infinităţii Universului, a creat imaginea unei absenţe cutremurătoare41 a lui Dumnezeu dintr-un spaţiu infinit ce-l înconjura pe om.

Deşi valorile religioase ultime care au stat la baza Reformei şi-au pierdut în timp eficacitatea, opoziţia sa faţă de spiritul Renaşterii a continuat42 la nivel cultural şi ştiinţific. Omenirea şi-a însuşit lecţia că imaginarul şi realul sunt două domenii distincte, că „magia e o formă de autism”43, şi că cenzura imaginarului este indispensabilă pentru practicarea ştiinţei moderne.

4. Luther, Calvin, alti reformatori

Astrologia Renaşterii44 a aşteptat cu nerăbdare anul 1484, pentru care o remarcabilă conjunctio magna a planetelor se anunţase. Martin Luther, născut, potrivit biografiei oficiale, la 10 noiembrie 1483, a fost ulterior socotit de contemporani drept „profetul” prevestit de astre45.

Martin Luther, născut la Eisleben, în Saxonia, se înscrie la Universitatea din Erfurt, dar abandonează studiul dreptului46 ca urmare a unei experienţe misterioase: în timpul unei furtuni, în 1505, este gata de a fi lovit de fulger, iar în tulburarea sa jură să devina călugăr dacă scapă cu viaţă. Ataşat călugărilor augustinieni, practică postul şi rugăciunea. În 1507, revine la Erfurt, urmează teologia, iar din 1514 începe predarea cursurilor de teologie, context în care face o descoperire47 care îl schimbă radical. Citind pasajul din Romani 1:17, „Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: „Iar dreptul din credinţă va fi viu”, se convinge că oamenii primesc dreptatea nu după faptele bune, ci prin harul şi îndurarea48 lui Dumnezeu.

Cuvântările lui Luther înaintea mulţimii au fost riguros consemnate49. În 1521, se adresa oamenilor din Worns, adunaţi pentru a-l asculta: „Până ce nu sunt convins de Scriptură şi raţiunea limpede, - nu accept autoritatea papilor şi a conciliilor deoarece s-au contrazis unii pe ceilalţi -, conştiinţa mea este captivă cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot şi nu voi retrage nimic, căci a merge în contra conştiinţei nu e nici drept, nici sigur. Dumnezeu să mă ajute. Amin.”50 Respingerea faţă de autorităţile ecleziastice se produsese oficial în 31 octombrie 1517, când, după ce predicase contra indulgenţelor, scriind un manual, l-a trimis pe acesta, împreună cu 95 de teze, superiorilor săi51. Copii ale tezelor sale s-au tipărit în Leipzig, Nuremberg, Basel, iar în 15 iunie 1520, a fost excomunicat printr-o bulă papală.

Asupra naturii umane, Luther se pronunţă astfel: „Tot ceea ce stă sub veac se supune răutăţii diavolului care domneşte în lumea întreagă. Din acest motiv, lumea se mai numeşte şi domnia diavolului... Pe cât de numeroşi pe pământ, pe atât de înrobiţi păcatului şi diavolului sunt oamenii, ca să nu mai spunem că ei sunt mădulare ale diavolului care, prin tirania lui, îi tine pe toţi prizonieri... Unde nu-i Hristos, acolo lumea este rea şi domneşte diavolul. De aici rezultă că toate darurile pe care le ai, atât spirituale, cât şi trupeşti, cum ar fi înţelepciunea, spiritul de dreptate, sfinţenia, elocinţa, puterea, frumuseţea, bogăţiile sunt instrumentul şi armele servind tiraniei infernale a diavolului; cu ajutorul lor, eşti constrâns să-i slujeşti, să-i sprijini şi să-i sporeşti împărăţia“.52

Pentru a primi graţia lui Hristos, omul se va lepăda de el însuşi. Lumea este “fiica diavolului”, iar căsătoria menţine53 păcatul: “Făcând elogiul vieţii conjugale, nu-i recunosc naturii absenţa păcatului din toate acestea. Consider că, dimpotrivă, carnea şi sângele, corupte de Adam, sunt concepute şi se nasc în păcat. Însă Dumnezeu îi absolvă pe soţi prin graţie, căci ordinea conjugală este înfăptuirea lui; şi chiar păstrează în mijlocul păcatului şi prin intermediul lui, tot binele pe care 1-a sădit în el binecuvântându-l” (apud Delumeau, 1997, p.34).

O altă nemulţumire a lui Luther era lipsa de pietate a oamenilor în faţa morţii. Cu o „epocă” în urmă, un moralist precum Montaigne recomanda, în Eseuri, îmblânzirea54 morţii. Luther reacţionează, descriind cu indignare cimitirul din Wittenberg: “Se compune din patru sau cinci străduţe şi din două-trei râspântii; nici nu există în oraş loc mai banal şi mai zgomotos: căci în fiecare zi, chiar zi şi noapte, toţi trec pe acolo, oameni şi animale, şi fiecare locuitor din împrejurimi are o poartă şi o trecere dând spre cimitir. Acolo se petrec tot felul de lucruri, asupra cărora poate e mai bine să păstrăm tăcerea. Astfel, pietatea şi respectul datorate morţilor sunt complet spulbe­rate, căci nimeni nu le dă mai multă atenţie decât unei mortăciuni scăpate de un hingher. Nici turcii n-ar putea întreţine un asemenea loc într-un mod mai nedemn decît noi, deşi acolo ar trebui să ne găsim cucernicia, să ne gîndim la moarte, la înviere şi să-i respectăm pe sfinţii îngropaţi“ (apud Delumeau, 1997, p.49). De acum, oamenii sunt îndemnaţi să-şi aproprie fenomenul morţii, să şi-l facă familiar, meditând55 îndelung la el.

Protestantismul dă o nouă dimensiune pesimismului european. Zwingli, predicator în Zurich, spune despre om: “rele îi sunt gândurile; rea îi este inima”, iar în De vera et falsa religione (1525): “Omul este rău din toate punctele de vedere. Egoismul îi dictează toate gândurile şi toate actele”. “Viaţa prezentă”, scrie Calvin, “este plină de nelinişti, de tulburări şi absolut deplorabilă, iar fericită nu-i în niciun caz”. Toate bunurile ei “sunt trecătoare, nesigure, frivole şi amestecate cu o infinitate de fleacuri”. Knox, predicator al Reformei în Scoţia, propagă aceeaşi devalorizare: “... natura şi raţiunea îl fac pe om să se abată de la adevăratul Dumnezeu, însă nu pot niciodată să ne înveţe ori să ne arate veşnicul, adevăratul şi nemuritorul Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.” (ibid, p.36-37).

Jean Delumeau sintetizează ideile prin aceea că “totul este rău în om, dacă nu intervine graţia absolut gratuită a lui Hristos. Prin urmare, doctrina justificării prin credinţă, în formularea ei din secolul XVI, a reprezentat consecinţa logică şi punctul extrem al unui lung proces pe drumul pustiu al pesimismului”, care va genera “disperarea”, dar este disperarea “care îl salvează pe cel ce, în goliciunea sa, accepta să i se abadoneze lui Dumnezeu”. (ibid, p.38-39).

Mântuirea exclusiv prin credinţă şi gratia divină implică, după cum am văzut, ideea totalei neputinţe omeneşti, pesimismul extrem. Calvin va depăşi în severitate concepţia lui Luther, câtă vreme graţia nu va mai putea fi pierdută ori recuperată, omul aşezându-se sub determinismul existenţei, proces care, după modelul lui Arnold Toynbee, anunţă intrarea civilizaţiei occidentale în faza destrămării56.

5. Concluzii

Lectura insuficientă m-a împiedicat să conciliez două teze aparent opuse: cea a primatului economic asupra religiei, dezvoltată de Wallerstein, şi raportul invers, invocat de Max Weber şi susţinut de I.P.Culianu.

Am menţionat succint evoluţiile premergătoare Reformei, o dată cu debutul Evului Mediu, arătând că Reforma nu a izbucnit din senin. Personalităţile implicate au adus o influenţă susceptibilă de a fi controlată. Relaţia lui Luther cu principii germani, cât şi cu mişcarea rozicruciană, merită studiată. Autorii afirmă că, ulterior, Reforma s-a abătut de la mobilurile sale originare, şi, - eventual influenţată de burghezie -, a condus mai degrabă spre o desacralizare decât spre o renovare a lumii.

Bibliografie

Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică. Volumul I, Bucureşti, 2004, Editura Mica Valahie.

Blaga, Lucian, Trilogia valorilor II. Gândire magică şi religie, Bucureşti, [1946] 1996, Editura Humanitas.

Culianu, Ioan Petru, Eros şi magie în Renaştere, Iaşi, [1984] 2003, Editura Polirom.

Delumeau, Jean, Păcatul şi frica, Iaşi, [1983] 1997, Editura Polirom.

Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Bucureşti, [1983] 2000, Editura Univers Enciclopedic.

Hervieu-Leger, Daniele, Willaime, Jean-Paul, Sociologies et religion. Approches classiques, Paris, 2001, Presses Universitaire de France.

Kreis, Steven, The History Guide, [2002], ultima actualizare 11 octombrie 2006,

disponibil în 3 iunie 2007 la adresa: http://www.historyguide.org

Toynbee, Arnold, Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-VI de D.C.Somervell, Bucureşti, [1987] 1997, Editura Humanitas.

Ţuţea, Petre, 322 de vorbe memorabile ale lui, Bucureşti, 2000, Editura Humanitas.

Wallerstein, Immanuel, Sistemul mondial modern, Bucureşti, [1974] 1992, Editura Meridiane.

Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, [1934] 1993, Editura Humanitas.

Yinger, Milton, Religion, society and the individual, Toronto, 1969, The Macmillan Company.

www.luther.de

Anexa 1. Cazuri consemnate de renaştere religioasă

Blaise Pascal şi Soren Kierkgaard se numără printre cazurile consemnate de renaştere religioasa. Kierkgaard mărturiseşte că, „după cumplite zile de întuneric şi de groază” în care s-a simţit „nimicit şi fără de nici o speranţă”, atunci, în ziua de 19 mai 1838, la ora 10 ½ dimineaţa, se simte dintr-o dată schimbat „ca şi cum din marginea morţii aş fi fost adus în lumina vieţii”. El notează în carnetul său: „Există o bucurie de nedescris care ne învăpăiază aşa de inexplicabil, pe cât de nemotivat este strigătul Apostolului Pavel: „Bucuraţi-vă, şi iarăşi vă zic vouă, bucuraţi-vă!” (apud Blaga, Lucian, 1996, p.321). Pascal scria în propriul jurnal, când în noaptea de 23 noiembrie 1654, în timp ce citea martirajul lui Hristos în Noul Testament, a trăit o experienţă vizionară. Scrisul său s-a accelerat brusc, însoţindu-i călătoria spirituală dătătoare de un nou sens:

„Foc.

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov,

nu al filosofiilor şi savanţilor.

Certitudine, certitudine, sentiment, bucurie, pace.”

Petre Ţuţea, într-una din cugetările sale, opune inspiraţia, ca semn al dezvăluirii harului, meditaţiei prelungite. El explică modalitatea prin care Newton a reuşit descoperirea legii gravitaţiei: ”Dacă nu cunoşti revelat – prin graţie divină – sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: “Il tomba dans une méditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle”. Şi eu spun: dacă Newton gîndea pînă la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură “ legea gravitaţiei”? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.” (Ţuţea, 2000, p.56).

Acum, să comparăm cele de mai sus cu mărturisirea lui Luther despre experienţa care i-a deschis ochii: „Ci eu, călugăr demn de ocară precum eram, m-am simţit înaintea lui Dumnezeu ca un păcătos cu o conştiinţă foarte afectată. Nu puteam fi sigur că Dumnezeu era împăcat de dragul meu. Nu iubeam, nu, mai degrabă îl uram pe dreptul Dumnezeu care pedepseşte păcătoşii. În linişte, dacă nu am blasfemiat, atunci cu siguranţă am murmurat hotărât, mâniindu-mă pe Dumnezeu. Am spus: „Nu e destul că noi, mizerabili păcătoşi, ne-am pierdut pentru eternitate din cauza păcatului originar, pentru a fi oprimaţi cu toate genurile de calamităţi prin cele zece porunci? De ce Dumnezeu îngrămădeşte necaz peste necaz prin Evanghelie şi prin Evanghelie ne ameninţă cu dreptatea şi mânia Sa?” Aşa urlam cu sălbatica şi tulburata mea conştiinţă. În mod continuu nu-i dădeam pace Sfântului Pavel în legătură cu acel loc din Romani 1 şi cu teamă vroiam să aflu ce a intenţionat. Am meditat zi şi noapte asupra acelor cuvinte până când, în sfârşit, prin mila lui Dumnezeu, am acordat atenţie contextului lor: „Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea, precum este scris: „Dreptul din credinţă va fi viu”. Am început să înţeleg că în acest verset dreptatea lui Dumnezeu este aceea prin care dreptul trăieşte dintr-un dar al lui Dumnezeu, adică prin credinţă. Am început să înţeleg că acest verset semnifică faptul că dreptatea lui Dumnezeu este revelată prin Evanghelie, dar este o dreptate pasivă, cea spre care milostivul Dumnezeu ne îndreptăţeşte prin credinţă, după cum stă scris: „Dreptul din credinţă va fi viu”. Într-un moment am simţit că m-aş fi născut a doua oară, intrând în paradisul însuşi prin porţi deschise. Am revăzut repede Scriptura din memorie şi am descoperit că alţi termeni aveau semnificaţii analoage, de exemplu, lucrarea lui Dumnezeu înseamnă ceea ce Dumnezeu lucrează în noi; puterea lui Dumnezeu, prin care el ne face puternici; înţelepciunea lui Dumnezeu [..] Dupa aceea am citit „Despre spirit şi literă” a lui Augustin, descoperind ceea ce nu am îndrăznit să sper. Am descoperit că şi el a interpretat „dreptatea lui Dumnezeu” într-un mod similar, literal, drept cea cu care Dumnezeu ne înveşmântă atunci când ne indreptăţeşte (trad.engl. “as that with which God clothes us when he justifies us”). Deşi Augustin o spusese imperfect şi nu explicase în detaliu în ce mod Dumnezeu ne impune dreptatea Sa, totuşi m-a mulţumit că a vorbit despre dreptatea lui Dumnezeu, prin care suntem împliniţi.”. (www.luther.de)

Explicaţiile trezirii lui Luther pot fi completate de grija deosebită cu care autorităţile imperiale îl protejează de braţul răzbunător al Bisericii, Inchiziţia. Unii autori apreciază că principii doreau să slăbească influenţa politică a Papei, implicit a Romei, asupra Germaniei. Luther este apărat în procesul intentat de Inchiziţie de electorul Friedrich Înţeleptul al Saxoniei, un reputat diplomat care îşi consulta mereu consilierii înainte de a decide; dintre cei consultaţi în cazul Luther, se remarcă Erasmus din Rotterdam. (Kreis, Steven, 2006).

Anexa 2. Cauze ale destrămării civilizaţiilor la Toynbee

Arnold Toynbee, în Studiu asupra Istoriei (1997), consideră că o civilizaţie ajunge, la un moment dat, în faza destrămării, prin aceasta înţelegându-se “încheierea perioadei de creştere”, ultimul moment fiind dezintegrarea. Un organism viu are o longevitate determinată, dar o societate nu moare niciodată din cauze fireşti. Fie sfârşeşte “ucisă”, dar cel mai adesea se încheie prin suicid (p.369). O civilizaţie se dezvoltă prin răspunsul la provocări. Provocarea optimă, consideră Toynbee, este aceea care nu doar stimulează o anume societate să dea un răspuns biruitor, ci o şi îmboldeşte să acumuleze suficientă energie pentru a face încă un pas înainte (p.258). Pentru ca dezechilibrul, o dată reparat, să conducă la o dezvoltare ulterioară, societatea trebuie să posede un elan vital. Evoluţia în spirală, susţinută de Toynbee, se traduce, în sufletele indivizilor acelei civilizaţii, prin elementul transfigurării. (n.m)

Civilizaţiile au, ca echivalent subiectiv al diferenţierii lor obiective, simţul stilului. Stilul de viaţă al unei societăţi poate cunoaşte direcţia dată de arhaism şi futurism, considerată “perechea violentă”, sau direcţia dată de detaşare şi transfigurare, considerată “perechea paşnică”.

Arhaismul constituie un refugiu în trecut însoţit de un mimetism axat pe imitarea strămoşilor comunităţii respective. Dar idealul căutat reprezintă de fapt icoana aceleiaşi societăţi, aflată în dezintegrare, modul în care şi-ar dori ea să arate. Negăsind soluţia în trecut, societatea năzuie spre o “altă lume”, în fapt o utopie ce nu se găseşte în realitate. Futurismul impune schimbări forţate care declanşează revoluţii sociale. (p.573 şi urm.)

Dacă arhaismul şi futurismul implică tranziţia de la un câmp de acţiune spirituală la un alt câmp de acţiune spirituală, printr-un proces de transfer limitat la dimensiunea temporală, - ceea ce înseamnă, cred eu, o extindere pe orizontală, o înlocuire a unei trăiri spirituale cu alta -, în schimb transfigurarea şi detaşarea tind să înalţe un ţel “supraterestru”, impunând o schimbare specifică în cadrul climatului spiritual în care apar. Detaşarea este recunoscută de Toynbee, doctrina Nirvanei, a auto-anihilării omului, i se pare o realizare intelectuală impresionantă, şi o realizare morală pe măsură. Însă detaşarea aduce cu sine dispariţia oricărui sentiment, deci şi a iubirii. Ea reprezintă un deziderat al filosofilor: calea spre o lume care nu este lumea pământeană, şi “nu mai e nimic altceva”. Transfigurarea, consideră Toynbee, reprezintă calea spre “lumea cealaltă” a credinţei, care transcede viaţa pământească a omului, dar fără a înceta s-o includă şi pe ea. Transfigurarea reflectă dezvoltarea în spirală, precum Iisus s-a retras în pustie înainte de a începe propagarea Cuvântului lui Dumnezeu. Adepţii detaşării n-au înţeles niciodată de ce o fiinţă divină şi-a părăsit lumea sa pentru a coborî într-o lume a păcatului şi a muri răstignită pe cruce. (p.583 şi urm.)

Reţinând această prima pereche, a stilurilor de viaţă, trecem la starea sufletului însăşi. Când facultatea creatoare dată de un elan vital se reduce, în suflet are loc o sfâşiere, reprezentată de îmbinarea a două tendinţe: o tendinţă pasivă – abandonul, delăsarea în legile firii, a năzuinţelor spontane; şi o tendinţă activă – autocontrolul, o constrângere, disciplinare, după credinţa că natura este potrivnică procesului de creaţie şi trebuie stăpânită. Abandonul implică o simţire a sufletului, denumită simţul inexorabilităţii, presupunând neputinţa de a controla mediul înconjurător şi, în consecinţă, apar credinţa în noroc şi nevoie. Complementar, este presupusă incapacitatea de a-şi stăpâni pornirile sufleteşti, sau simţul păcatului. (p.600 şi urm.)

Destrămarea civilizaţiei occidentale, moment în care perechea arhaism-futurism se îmbină cu simţul inexorabilităţii şi al păcatului, stă sub semnul Reformei protestante. În societatea occidentală contemporană lui, Toynbee a identificat un act de dezertare, o “trădare a cărturarilor”, după formula lui Julien Benda (La Trahison des clercs, 1927). Trădarea a fost inaugurată cu sute de ani înainte, când clădirea civilizaţiei creştine occidentale, care se edifica atunci, a fost mutată de pe temelii religioase pe temelii laice. Reforma, împreună cu marxismul, sunt aşezate sub cupola determinismului. Reforma dezvoltă simţul păcatului, învăţându-l pe om că răul nu se găseşte în afara, ci sălăşluieşte înăuntrul lui [este chiar el]; ca atare, spune Toynbee, “este supus voinţei păcătosului, numai să dorească păcătosul vrerea Domnului şi să se supună harului lui”. Credinciosul nutreşte trăirea trufaşă că propria voinţă a ajuns a coincide cu voinţa lui Dumnezeu: “Iehova al calviniştilor este un Dumnezeu care-şi răzbuna aleşii”. Determinismul creează un idol care e înfăţişat cu chipul adevăratului Dumnezeu, insistându-se doar asupra transcendenţei sale, apărând drept nemilos şi nedesluşit. Doctrina predestinării face pentru burghezia secolului al XVI-lea ce face Marx pentru proletariatul secolului al XIX-lea: oferă certitudinea că forţele universului sunt de partea celor aleşi. (p.591 şi urm.)

1 Seniorii îşi însuşeau o parte a surplusului, în natură, ulterior valorificată. Orăşenii cumpărau, oferind în schimb produse manufacturate. S-a alcătuit o clasă comercială, reprezentată pe de o parte de ţărani mai înstăriţi, care rămâneau cu resurse pentru vânzare după ce îşi plăteau partea către seniori, şi pe de altă parte de agenţii seniorilor, care intermediau tranzacţiile pentru aceştia. (Wallerstein, I., 1992, p.26).

2 Cauzele crizei sunt în număr de trei: 1. tendinţele economice ciclice; 2. tendinţele seculare. După o mie de ani de însuşire a surplusului într-un cadru feudal, s-a atins un punct al veniturilor descrescânde şi n-a rămas nimic de „stors”; 3. explicaţia climatologică, reducerea productivităţii solului. Alte întâmplări nefaste: Războiul de o sută de ani şi epidemiile. (ibid, p.42).

3 S-a decis întâi că vor exista graniţe. Dinastiile doreau un teritoriu controlabil, pentru a-l extinde la rangul de imperiu, prin lupte. Spaţiul redus şi forţa relativ egală a ţărilor occidentale le-au determinat pe regi să-şi reducă aspiraţiile. Statele deveneau „imperii ratate”. În acest caz şi-au dezvoltat raţiuni de stat, găsindu-şi sensul, din diferite motive, prin crearea unor societăţi naţionale. (ibid, p.38).

4 Oraşele-state, naţiunile-state, imperiile dirijau procesul capitalist comercial. Piaţa nu era liberă. Deciziile economice se produceau prin voinţa politică (ibid, p.24). Sistemul capitalist a funcţionat pe baza dezvoltării inegale: o zonă centrală exploata în mod raţional zonele periferice (ibid, p.172). În realizarea demersului, s-a aplicat o inflaţie de lungă durată, optimă nevoii de acumulare a statelor din capitalismul timpuriu. Centrul economiei europene practica preţuri mult mai ridicate decât ariile sale periferiale, iar modurile de organizare ale muncii erau diferite. (ibid, p.104).

5 Weber argumentează că spiritul capitalist modern, ca mod de viaţă raţional, bazat pe profesie, - şi cultura modernă – s-au născut din spiritul ascezei creştine, adus de protestanţi, în special de calvinişti. (Weber, 1993).

6 Prin „tradiţionalism” nu înţelegem doar sensul dat de expresia citată anterior.

7 Yinger crede că, pe măsura sporirii bogăţiilor, mândria, mânia şi dragostea pentru bunurile acestei lumi sporesc în toate domeniile; forma religioasa rămâne, dar spiritul dispare treptat. (A critique of Weber’s Thesis., p.541).

8 Dacă Luther încă acorda importanţă fericirii individului, rezultat al iertării păcatelor, Calvin desconsideră omul, îndreptându-l spre deplina glorificare a lui Dumnezeu. Oamenii simpli încep a căuta semne vizibile ale graţierii lor necondiţionate. Cum ar putea Dumnezeu să demonstreze acest lucru unui om de afaceri – se întrebau ei -, decât prin succesul în activităţile sale din această lume? (ibid, p.536).

9 Interesele acestora vor cere schimbări democratice, separarea bisericii de stat.

10 I.Wallerstein afirmă chiar că, în urma alianţelor de natură politico-economică ale burgheziei transnaţionale, protestanţii au fost folosiţi, precum evreii, pe post de comercianţi, pentru a dezvolta o burghezie indigenă. (op.cit., p.221). O remarcă asemănătoare face Max Weber, când aminteşte că menoniţii au fost aduşi în Prusia Orientală de regele Wilhelm I, pentru a promova industria, cu toate că refuzau prestarea stagiului militar. (Weber, 1993).

11 Autoritatea colectivă a bisericii, crede Niebuhr, a fost substituită de autoritatea conştiinţei individuale (Modifications of Calvinism, în Yinger, 1969, p.527). Potrivit lui Yinger, calvinismul, „care a început ca fiind sufletul unei înregimentari autoritare”, a sfârşit ca fiind „vehicolul unui individualism aproape autoritarist”. (A critique of Weber’s Thesis, în Yinger, 1969, p.536)

12 Yinger afirmă: „Pietatea calvinistă puritană a valorizat religios reuşita materială şi activitatea economică, contribuind de asemenea la dezvoltarea unei logici economice care va dizolva motivaţiile religioase ce contribuiseră la naşterea ei”. (ibid, p.537).

13 Alexis de Tocqueville, sosit în America, recunoaşte: „un aspect religios m-a frapat: [..] spiritul libertăţii este împreună cu spiritul religiei” şi propune separarea religiei de stat, fapt care i-ar diminua forţa aparentă, dar i-ar mări-o pe cea reală. „Deci, dacă viitorul religiei este asigurat chiar şi fără susţinerea statului, rezulta că ea se înrădăcinează în experienţa individuală” (Tocqueville, De la Democratie en Amerique, apud Hervieu-Leger, Willaime, 2001, p.51). Lamenais era de acord: „Americanii confundă într-atât, în spiritul lor, creştinismul şi libertatea, că e aproape imposibil să-i faci s-o conceapă pe una fără cealaltă”. (apud Hervieu-Leger, Willaime, 2001, p.49). Tocqueville, considerând că „puritanismul nu a fost doar o doctrină religioasă” şi că „s-a confundat în multe puncte cu teoriile democratice şi republicane absolute” (ibid, p.52), spune că religia nu trebuie să se ocupe esenţial de viaţa de dincolo, arătând felul în care predicatorii calvinişti se adaptează cerinţelor lumii de aici: „Predicatorii americani revin fără încetare pe pământ [..] pentru a-şi mişca mai bine auditorii, îi fac să vadă în fiecare zi cum credinţele religioase favorizează libertatea şi ordinea publică, şi este adesea dificil de ştiut, ascultându-i, dacă obiectul principal al religiei este de a procura fericirea eternă în cealaltă lume sau traiul bun (le bien-etre) în cea de aici.” (ibid, p.54). Vezi chiar la Weber: „Oamenii plini de spiritul capitalismului, azi, tind să fie indiferenţi, dacă nu ostili, Bisericii. [..] În opinia lui Baxter, „grija pentru bunuri externe ar trebui doar să se aşeze pe umerii sfântului precum o haină subţire, ce poate fi aruncată la o parte în orice moment”. Dar destinul a hotărât ca haina să devină o cuşcă de oţel” (Weber, The Protestant Ethic, p.131, apud Yinger, op.cit, p.541). După Tawney, liderii calvinişti, cu sediul în Geneva (notaţi statutul din prezent al oraşului – n.m.) şi în mari centre de afaceri, ca Antwerp, cu hinterlandurile sale industriale – Londra şi Amsterdam -, şi-au adresat învăţătura, deşi nu exclusiv, claselor angajate în comerţ şi industrie, care formau elementele cele mai moderne şi progresive din viaţa acelei epoci. Ei au recunoscut necesitatea capitalului, a creditului şi a băncilor. (Tawney, R., Religion and the Rise of Capitalism, apud Yinger, op.cit., p 532).

14 Yinger afirmă că, o dată cu expansiunea comerţului, creditul devenise o parte normală a afacerii, iar Biserica a căutat să dea un caracter mai emfatic şi general interdicţiei, aducând o flexibilizare. Calvin declamă că e rau să iei camătă de la săraci, să violezi justiţia naturală, sa plăteşti foarte mult pentru un împrumut etc. (A critique of Weber’s Thesis, în Yinger, 1969, p.534).

15 În acord cu Tawney, consideră că dezvoltările Angliei şi Olandei n-au implicat acceptarea versiunilor calviniste ale Reformei, ci mişcări economice şi schimbări sociale. În Anglia, oamenii de afaceri vorbeau de şi speculau preţuri, bani, afaceri externe, ocazionate de crizele secolului al XVI-lea, aşadar conduita lor nu era tradiţionalistă. (Wallerstein, 1992, p.222).

16 Polonia s-a întors la catolicism deoarece micii proprietari găseau dificilă lupta cu diaconul local, sprijinit de un episcopat catolic puternic. Burghezia poloneză era ruinată în urma deprecierii monedelor şi rentelor, prin 1557. Ca reacţie, nobilii au sfârşit prin a se defini în termeni religioşi, exprimând sentimentul „naţional” polonez, ca fiind „virtual indistinct de pietatea catolică”. (ibid).

17 A Critique of Weber’s Thesis, în Yinger, 1969, p.529.

18 În Instituţii, Calvin a scris: „Cu orice fel de necaz am fi afectaţi, ar trebui întotdeauna să avem în vedere acest sfârşit, să ne deprindem cu dispreţul faţă de viaţa prezentă, aşa încât să ne putem tulbura prin meditaţia asupra a ceea ce va sa vină. [...] Nu există mediere între aceste două extreme, fie pământul trebuie să ne pară josnic, ori să ne reţină dragostea necumpătată. Aşa că, daca avem vreo preocupare pentru veşnicie, cele mai sârguincioase eforturi ale noastre trebuie să le folosim în a ne elibera de aceste cătuşe. [...] [...] Prin urmare, dacă viaţa terestră ar fi comparata cu cea celestă, ar trebui fără dubiu dispreţuită şi socotită fără valoare” (Calvin, Instituţii (traduse de John Allen), I, p.642, apud Yinger, 1969, p.532-533).

19 Cap. Max Weber (1864-1920). Genese religieuse de la modernite occidentale, rationalisation et charisme, în Hervieu-Leger, Willaime, 2001, p.78.

20 Profeţia ar fi rezultatul unui „interes” religios de interpretare a lumii. Profetul stabileşte noi obligaţii, respinge trecutul. (ibid).

21 Referitor la aceasta, Yinger se întreabă: „Ce factori sociali condiţioneaza apariţia şi natura profeţiei? Şi cum o dezvoltare pur religioasă se transferă într-un tărâm al influenţei seculare?” (op.cit., p.531).

22 Ilie Bădescu îl citează pe Mircea Eliade, care afirmă: „Întâi de toate aş dori să remarc elementele eshatologice şi paradisiace în colonizarea Americii de Nord de către pionieri şi progresiva transformare a Paradisului american, dând naştere mitului progresului infinit, optimismului american şi unui cult al noutăţii şi tinereţii”. Descoperirea lumii noi (sau a luminii noi? – n.m.) s-ar fi desfăşurat sub influenţa modelatoare a unei experienţe eshatologice. Evenimentul este apreciat de Bădescu drept decisiv pentru evoluţia ulterioară a lumii în secolul XX, considerându-l, textual, drept esenţă a globalizării. Faza „spaţiului virtual”, componentă decăzută a trăirii globale, „este parte a unui acelaşi fenomen iniţiat de marile frământari eshatologice care au însoţit descoperirea şi colonizarea Americii”. Singura diferenţă faţă de trecut este că noul curent „ameninţă sa rupă complet tema eshatologică de creştinism, iniţiind ceea ce s-a numit în SUA, prin anii `80, New Age, Noua Eră.” (Bădescu, 2004, p.57).

23 Călugărul dominican Girolamo Savonarola (1452-1498) va pregăti paşii războaielor religioase. Chemat în Florenţa la invitaţia familiei de Medici, a predicat mulţimilor – dezamăgindu-i pe literaţii săi protectori – arderea tuturor cărţilor, a picturilor, sculpturilor, bijuteriilor şi a oricărei lucrături fine, care l-ar fi îndepărtat pe om „de la o spiritualitate mai înaltă”. Machiavelli l-a caracterizat astfel: „Locuitorii Florenţei sunt departe de a se considera ignoranţi şi întunecaţi, şi totuşi Fratele Girolamo Savonarola a reuşit să-i persuadeze în faptul că Dumnezeu îi vorbeşte. Nu voi pretinde a judeca dacă era adevărat sau fals, pentru că despre un om atât de grozav trebuie vorbit cu respect; dar pot spune că un număr imens au crezut asta fără a fi văzut vreo manifestare extraordinară din cele ce i-ar fi determinat să o creadă”. Iar Guicciardini, în History of Florence, îl descrie în acest mod: “Dacă a fost bun, atunci am fost martorii unui mare profet al timpului nostru; dacă a fost rău, atunci am văzut un mare om. Pentru că, aparte de erudiţia sa, trebuie să admitem că, fiind capabil de a prosti publicul atâţia ani într-o chestiune atât de importantă, fără a fi prins cu minciuna niciodată, trebuie să fi avut o grozavă judecată, talent şi putere de invenţie.” (Kreis, Steven, 2006).

24 Susţin o reformare internă a credinţei catolice.

25 Deşi îi voi rezerva o prezentare detaliată, precizez că, în opinia lui I.P.Culianu, raţionalismul scolastic prea rigid al Evului Mediu târziu (unii autori îl apreciaza ca parte a Renaşterii – n.m.) a fost înlocuit printr-o izbucnire a ştiinţelor oculte, sub protecţia neoplatonismului.

26 Maurii cuceresc Spania în 711.

27 Traduse în arabă, erau însoţite de comentarii şi sinteze ale literaţilor arabi. Omul Renaşterii priveşte spre Roma şi Grecia veche. Sensul său vine dinspre trecutul clasic. (Kreis, Steven, 2006).

28 Creştinismul medieval din secolul al XII-lea a gândit lumea ca pe o matrice: tot ceea ce cunoaştem şi iubim se aşaza în cutii, ca într-o reţea. (Kreis, Steven, 2006).

29 Spre deosebire de Umanismul veacului al XVIII-lea, al lui Voltaire şi d’Allembert, ce a culminat cu Revoluţia Franceză, umanismul medieval consideră că ţinta cercetării raţionale este adevărul lui Dumnezeu. (n.m.)

30 Universul lui Dante (1265-1321) situează indivizii pe trepte precis delimitate, raportate la păcatul sau virtutea fiecăruia, pe traseul Infern – Purgatoriu – Paradis.

31 Prin Summa theologiae, Toma din Aquino (1225-1274) recunoaşte posibilitatea concilierii dintre raţiune şi credinţă. Summa este o expunere sistematică, globală, a tuturor problemelor teologice ale vremii, cu un grad de sinteză şi completitudine niciodată atins de la Aristotel. Planul lucrării este monumental, comparabil cu arhitectura catedralelor gotice. Deşi, după părerea lui M.Chenu, planul de lucru al Summei relevă un scenariu neoplatonic: prima parte vorbeşte despre Dumnezeu ca principiu, partea a doua tratează despre Dumnezeu ca scop final şi ca partener al omenirii pe traseul de întoarcere la Dumnezeu, iar a treia parte studiază contextul creştin al acestei reîntoarceri: iubirea divină, istoria şi contingenţa. (Kreis, Steven, 2006).

32 Petrarca, în versurile sale, deplânge viciul Evului Mediu şi proclamă: „să ne trezim, sau să murim!”. În 1498, Ficino adresează o scrisoare lui Paul de Middelburg, în care descrie o „epocă de aur”, cea a Renaşterii florentine. Spiritul Renaşterii exalta virtutea excelenţei, a sănătaţii minţii şi a trupului. „Trăieşte o viaţă bună, explorează toate posibilităţile!”. Este ideea platonică de Paideia – „procesul educării omului în chipul său adevărat, al naturii umane originale” – ceea ce azi numim cultură. (Kreis, Steven, 2006). Misticul Pico della Mirandola (1463-1494) caută religia universală, întemeiată pe ideile lui Platon, cabala şi creştinism. Destinul nostru, crede el, nu este determinat de nimic din afara noastră. (Kreis, Steven, 2006). În acelaşi cadru, notăm că, în 1492, Columb descoperă America, iar anterior expediţiile portugheze ale lui Vasco da Gama (c.1469-1524) şi Bartolomeo Diaz (c.1450-1500) au înconjurat continentul african, extinzând dominaţia portugheză până către Indii.

33 Pneuma traduce percepţiile simţurilor în imagini inteligibile pentru suflet, contemplate de acesta pe „ecranul” pneumei ca într-o oglindă, denumite fantasme. (Culianu, 2003).

34 Am selectat din lucrarea Eros şi Magie în Renaştere (2003), alcătuită de Ioan Petru Culianu, descrierile consecinţelor Reformei, evitând a adera la explicaţiile cauzale ale acesteia. După cum o va exprima într-o altă lucrare, Călătorii în lumea de dincolo (2002), Culianu susţine că lumea sacră invocată de religii se găseşte în mintea credinciosului – doar că mintea este evaluată drept un spaţiu multidimensional, fractalic, având proprietăţi încă neexplorate. Începându-şi capitolul dedicat Reformei prin ideea că “o epocă culturală nu este definită de conţinutul ideilor pe care le vehiculează, ci de filtrul interpretativ pe care-l propune”, un filtru interpus de “o voinţă selectivă”, autorul se centrează asupra rolului personalităţii în geneza proceselor religioase. (op.cit., p.40).

35 Reforma, crede I.P.Culianu, a exagerat intoleranţa. Biblia era singura carte permisă: „La un moment dat, cenzura transformase personalitatea: oamenii pierduseră obiceiul de a-şi utiliza activ imaginaţia şi de a gândi prin „calităţi”, căci lucrul acesta nu mai era permis”. (op.cit., p.231). Revoluţia engleză, din anii 1640-1660, a fost o revoluţie puritană, în sensul raţionalizării acţiunii politice prin mijloace radicale, considerate o datorie religioasă. De la o căutare mistică a virtuţilor religioase s-a ajuns la o absorbţie a politicului într-un război sfânt purtat de autoritatea politică seculară (vezi şi „vânătoarea de vrăjitoare”, care, lipsită acum de instrumentul Inchiziţiei – catolice, era aplicată de autorităţile seculare). Religia celor virtuoşi are consecinţe revoluţionare. (Hervieu-Leger, Willaime, 2001, p.103) Altfel, teatrele britanice se închid ori sunt demolate în 1642. (ibid). Mircea Eliade descrie vânătoarea de vrăjitoare ca proces intensificat după Reformă. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, pedepsele au fost aplicate atât de Inchiziţie cât şi de bisericile reformate. Cercetările recente au stabilit că acuzaţiile la adresa vrăjitoarelor erau nefondate, acestea nedesfăşurând orgii, blasfemii, cu duhuri necurate, chiar dacă ajungeau să recunoască aceasta. Însă anumiţi „vrăjitori” ar fi recunoscut practicarea jocurilor „păgâne” ale religiei populare – cum sunt la noi colindele sau căluşarii. În consecinţă, arată M.Eliade, „vânătoarea de vrăjitoare” urmărea lichidarea ultimelor supravieţuiri ale „păgânismului”, în esenţă cultele fertilităţii şi scenariile iniţiatice. Rezultatul a fost „sărăcirea religiozităţii populare şi, în anumite regiuni, decăderea societăţilor rurale”. (Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 2000, p.601).

Luther nu avea milă pentru vrăjitoare, deşi îi tolera pe alchimişti – într-un pasaj compara învierea morţilor din Ziua de Apoi cu focul unui cuptor separând materiile impure dintr-o substanţă.

36 Pentru Culianu, ştiinţa modernă apare astfel printr-un „accident al mediului” (op.cit., p.231). Când, din anumite cauze, (Culianu va sublinia rolul personalităţii – Luther), mediul se strică, specia dominantă dispare (ştiinţa Renaşterii), iar specia diformă devine dintr-o dată perfect adaptabilă noilor condiţii.

37 În modă şi vestimentaţie, despărţirea de Evul Mediu şi răstimpul epocii Renaşterii indicau o permisivitate. Predicile lui Jan Hus în Boemia şi Savonarola în Florenţa, premergători ai Reformei, condamnă emanciparea sexuală. Reforma aduce dispariţia hainelor decoltate, introduce fusta dublă, elimină băile publice mixte şi evaluează femeia drept un instrument al seducţiei şi tentaţiei. Moda represivă conduce la o coborâre proporţionala a „pragului de excitaţie”: favoarea ultimă pe care o doamnă ar fi acordat-o unui admirator era dezgolirea piciorului – explică Culianu.

Pentru Max Weber, Reforma reprezintă o altă formă de dominaţie religioasă, vizând un control mult mai strâns al conduitei individuale, o reglementare a întregii conduite de viaţă. La originea acestui comportament raţional a fost o profundă iraţionalitate, cea constând în a crede că cea mai importantă datorie pe pământ este de a munci fără pauză într-un mod ascetic şi raţional. Această consecinţă n-a fost prevăzută şi nici dorită de reformatorii înşişi. Fundamentele religioase ale ascezei intramundane sunt derivate din calvinism şi baptism (Weber, 1993).

38 Întoarcerea echivalează, pentru un puritan autentic, cu renunţarea la ceremoniile religioase, eliminarea cântecelor şi a oricărei credinţe în efecte mântuitoare de natură magic-sacramentală. Calvin le ia totul credincioşilor, inclusiv biserica (ibid).

39 Platonismul, care vedea întregul ca pe un organism viu, a fost negat. Din acel moment, Antichitatea, fie că se regăsea în Platon, fie în Aristotel, a încetat a mai însemna ceva. (Culianu, op.cit.)

40 Reforma a considerat că natura era principala responsabilă de îndepărtarea dintre Dumnezeu şi om; natura păcătoasă devenise cauza relelor existenţei. (ibid., p.258)

41 Blaise Pascal este martorul tăcerii lui Dumnezeu, exilat din natură, amintindu-i „aceste înfricoşătoare spaţii ale Universului” care îl înconjoară, sentimentul de a fi „înconjurat de infinităţi din toate părţile”. Nu infinitul îl speria pe Pascal, consideră Culianu, ci faptul de a fi puritan, adică de a concepe absenţa vieţii din Univers. (ibid, p.256)

42 I.P.Culianu are un punct de vedere comun cu I.Wallerstein când susţine că şi Contrareforma a acţionat în contra forţelor umanismului. Culianu arată că toate artele imaginaţiei practicate de iezuiţi se pun exclusiv în slujba credinţei, pentru a reforma Biserica, aşadar se opun activ moştenirii Renaşterii. În secolul al XVII-lea, se produc două fenomene curioase: oamenii încep să vorbească, gândească, îmbrace, într-un fel cu totul nou, dar aceasta atât la catolici cât şi la protestanţi. Are loc un proces de normalizare, conturând o nouă cultură, cu “trăsături aproape unitare de la Londra la Sevilla şi de la Amsterdam la Wittenberg, la Paris şi la Geneva”. Marile confesiuni din Occident îşi încheie lupta solitară. Alături una de cealaltă, construiesc un edificiu comun: cultura occidentală modernă. (ibid, p.245)

43 Weber distinge două relaţionări posibile între religie şi sfera estetică: religiozitatea magică valorizează toate mijloacele posibile pentru a intra în contact cu divinitatea, şi anume munca, dansul, arhitectura templelor, ornamentele culturii. În această ipostază, religia a încurajat în mod viu activitatea artistică.

Dar etica religioasă a fraternităţii şi rigorismului suspectează arta deoarece este purtătoare de efecte magice şi emoţii care riscă să aducă atingere relaţiilor raţionale cu un zeu etic. Asceza activă a religiozităţii etice se opune “orgiei magice şi tuturor formelor iraţionale de excitare / tulburare”.

Weber recunoaşte că, în măsura în care religiile ar vrea să fie universaliste, de masă, s-ar găsi confruntate cu necesitatea de a acţiona asupra maselor inclusiv prin propagandă emoţională. (apud Hervieu-Leger, Willaime, 2001, p.70 şi urm.)

44 Un învăţat arab, Al-Kindi, formulase o teorie a conjuncţiilor generale ale planetelor şi a influenţei lor asupra religiilor. Gradate după mărime, ele ar influenţa în mod capital faptele politice şi religioase la un interval de 960 de ani. Adaptată Evului Mediu, a fost reluată de Roger Bacon şi Kepler. Cel din urmă, studiind o conjunctio magna din 1604, în semnul Săgetătorului, a evidenţiat apariţia unei stele nova pe firmament. Interpretând că, în momentul naşterii lui Hristos, Steaua călăuzitoare s-ar fi arătat în acelaşi punct, Kepler a cercetat anul în care planetele respective au realizat aceeaşi conjuncţie. A aflat-o în anii 7-6 î.Hr, în semnele Peştilor şi Berbecului, motiv pentru care a anunţat naşterea Mântuitorului la acea dată. Dar, în privinţa lui 1484, astrologii vremii acordau o importanţă de excepţie. Cunoaşterea faptului cî anii 1484 şi 1604 marchează formarea unor conjuncţii mari i-a determinat pe rozicrucieni – o societate secretă cu ecou foarte puternic în epocă, a cărei legătură cu Martin Luther trezeşte atenţia – să anunţe că moartea maestrului lor, Christian Rosenkreutz, s-a petrecut în 1484, iar descoperirea mormântului său, în 1604. (Culianu, 2003, p.233)

45 Pentru 25 noiembrie 1484, Lichtenberger, urmând îndeaproape reflecţiile episcopului olandez Paul din Middelburg, anunţă: “Această remarcabilă constelaţie şi concordanţă a astrelor [conjuncţie între Jupiter şi Saturn, în Scorpion] arată că trebuie să se nască un mic profet care va interpreta perfect Scripturile şi va furniza răspunsuri cu un mare respect pentru divinitate şi va readuce la ea sufletele omeneşti. Căci astrologii îi numesc mici profeţi pe aceia care aduc schimbări în legi sau creează ceremonii noi sau dau o interpretare diferită cuvîntului pe care oamenii îl consideră divin [...]. Spun că pe pămîntul supus Scorpionului [Germania] un profet se va naşte şi că mai înainte se vor vedea pe cer lucrurile cele mai stranii şi mai rare, dar nu e posibil să spunem la care capăt al Pămîntului, dacă va fi către sud sau către nord, atît de numeroase şi contradictorii sînt opiniile savanţilor. Albumazar crede că va fi în semn de apă şi către sud. Dar majoritatea astrologilor crede că se va produce către nord. Fie aşa cum va voi, zice Messahala, se va naşte într-o ţară moderată în privinţa căldurii şi a umezelii [...]. Se vede un călugăr într-un veşmînt alb cu diavolul cocoţat pe umeri. Are o mantie largă ce atîrnă pînă la pămînt, cu mîneci largi, şi un călugăr tînăr îl urmează [...]. Va avea o inteligenţă foarte vie, va şti multe lucruri şi va poseda o mare înţelepciune; cu toate acestea, va rosti adesea neadevăruri şi va avea o conştiinţă exaltată. Şi precum un Scorpion, căci aceasta conjuncţie se efectuează în Casa lui Marte şi în tenebre, va împroşca deseori veninul pe care-l are în coadă. Şi va fi pricină de mari vărsări de sînge. Şi cum Marte îi este vestitor, se pare că va confirma credinţa Chaldeenilor, după cum mărturiseşte Messahala.” (Culianu, 2003, p.237). Aceste luări de poziţie sunt revelatoare pentru cunoaşterea cadrului ştiinţific al vremii.

46 Universitatea din Erfurt, cea mai importantă din Germania la acea vreme, folosea sistemul obişnuit de învăţământ, care debuta cu însuşirea obligatorie a celor şapte arte liberale: gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica şi astronomia, iar apoi studentul îşi alegea un domeniu specializat, în acest caz între medicină, drept şi teologie. (Kreis, Steven, 2006).

47 Asupra realităţii acesteia, consultaţi Anexa 1 a prezentei lucrări.

48 Considerând omul ca fiind vrednic doar prin revărsarea harului, Luther respinge orice tip de cunoaştere şi trăire care se găsesc pe alături de Cuvânt (Scriptură). Dar, cum harul nu-şi află locul decât într-un recipient (trup) curăţat, în urma lepădării de sine, aceasta înseamnă că orice lucru omenesc, inclusiv sinele, este rău. (apud Delumeau, 1997).

49 Luther va beneficia de un mijloc tehnic propagator al mesajelor sale: tiparul. Eliade, citându-l pe A.G.Dickens (Reformation and Society in Sixteenth Century Europe), scrie că “pentru prima dată în istorie, un număr mare de cititori au judecat valoarea ideilor revoluţionare prin intermediul unui mass-medium care utiliza un limbaj vernacular în simbioză cu arta jurnalisticii”. Luther va publica o serie de cărţulii într-un timp scurt, cunoscută rămânând polemica sa cu Erasmus. Prin De libero arbitrio, în plin proces de avânt al Reformei, Erasmus s-a înfăţişat drept un umanist, conciliator, dorind o educaţie mai raţională prin asimilarea culturii clasice de către creştinism. Susţine libertatea voinţei şi a alegerii, respinse de Luther, care scoate De Servo Arbitrio drept replică.

50 www.luther.de

51 ibid. Faptul de a fi ţintuit tezele pe uşa bisericii din Wittenberg rămâne o legendă. (Kreis, Steven, 2006).

52 Luther, şi în pasajele următoare, este citat de Jean Delumeau, în Păcatul şi frica (1997), lucrare centrată pe ideea că, de-a lungul Evului Mediu, culminând cu Reforma, Biserica a determinat accentuarea continuă a vinovăţiei, a temerii de păcate şi moarte.

53 Jean Delumeau (1997) comentează că, în fapt, Luther vede căsătoria în culori mai întunecate decât catolicii: toţi păcătuiesc de moarte, unii sunt iertaţi.

54 „Oamenii simpli care ară ogorul nu cad pe gânduri despre cum vor muri” (Montaigne). Defuncţii, sub forma strigoilor, erau binefăcători şi dădeau sfaturi utile, fiind recunoscuţi ca parte a cultului strămoşilor. Oamenii nu se mirau în faţa unor spectacole cutremurătoare pentru occidentalii de azi, adaugă Jean Delumeau. Cimitirele deveniseră locuri zgomotoase de întâlniri şi promenade, bazaruri; moartea era privită cu indiferenţă, nu se acorda atenţie individualizării persoanei decedate. (Delumeau, 1997, p.49).

55 Fenomenul a fost însoţit de răspândirea literaturii genului macabru, insistarea asupra putreziciunii corpului, repetarea întrebării “Ubi sunt?” (Unde sunt?), cu privire la marile personalităţi, decedate. Misticii şi fraţii cerşetori au avut o atitudine identică. Meister Eckhart (1260-1328) arată că “este pur ceea ce se detaşează şi se desparte de toate creaturile, căci toate creaturile pângăresc, nefiind decât neant”. Elevul său, misticul alsacian Tauler (1300-1361), - cu o influenţă considerabilă asupra lui Luther -, a subliniat: “Omul în sine nu-i nimic, decât poate un corupător a ceea ce este bun”. (apud Delumeau, 1997, p.24). Dispreţul faţă de lume se deschide ulterior marelui public cu Imitatio Christi. Un Machiavelli, apreciază Jean Delumeau, a cărui lucrare, Principele, scrisă în 1505, a fost tipărită în 1532 – ignorată de destinatarul său, Lorenzo de Medici -, susţinând caracterul rău al naturii umane şi dorinţa de putere care izvorăşte în chip firesc din acesta, se aşază în panorama pesimismului Renaşterii. (Kreis, Steven, 2006).

56 Vezi Anexa 2.