Recenzia lucrarii "Pentru Europa", de Adrian Marino

Adrian Marino: Pentru Europa.

Integrarea României: aspecte ideologice şi culturale

Iaşi, Polirom, 1995.

“Ultimul nostru enciclopedist”, “patriot cosmopolit”, cum îl numeşte Sorin Antohi, Adrian Marino discută poziţia românească în contextul întâlnirii cu civilizaţia occidentală. În perioada comunistă, spaţiul public era afectat de duplicitate. În opinia lui Adrian Marino, urmarea necesară este părăsirea provincialismului, participarea la dezbateri internaţionale, regăsirea unei democraţii autentice româneşti.

Europa apare elitelor politice şi culturale de la noi ca un spaţiu al civilizaţiei, “luminat”, superior celui autohton. “Mitul cultural” european a fost redat, în literatura română, încă de la 1826, când boierul Dinicu Golescu a călătorit în Ungaria şi Austria, scriind acea “Însemnare a călătoriei mele”. Boierul a sesizat diferenţele de organizare, practici, cutume, dintre noi şi acele societăţi. Adrian Marino a identificat un “complex Dinicu Golescu”, latent în orice călător român cultivat, şi infuz în întreaga conştiinţă culturală română. Complexul are trei note distincte: 1. conştiinţa unei deosebiri de cultură, civilizaţie, standard economic, moravuri; 2. permanenta comparaţie critică (“nu ca la noi”); 3. impuls către progres şi reformă prin imitaţie şi emulaţie, în spirit profund patriotic.

Industrializarea masivă din comunism s-a desfăşurat când, în Occident, se experimenta progresul ştiinţific. Cercetările ştiinţifice, inovaţiile, plasează România pe ultimele locuri. Tinerii cercetători aleg studiul la universităţi occidentale. În acest proces, România, crede Adrian Marino, trebuie să deosebească în mod critic între tradiţiile care merită abandonate şi cele care merită păstrate. Doar atunci modernizarea, fie ea impusa din afară, se desfăşoară fără probleme, căci devine un ţel intern al societăţii respective.

Statele din Uniunea Europeană şi-au atins standardele adoptând o mentalitate politică diferită în privinţa rolului statului. Dacă în România se perpetua tradiţia unui stat centralizat şi autoritar, Occidentul propunea descentralizarea, pluralitatea centrelor de decizie. Statul se implica tot mai puţin în viaţa socială. Adrian Marino crede că o schimbare obligatorie în sistemul politic românesc ar fi aceea ca statul “să renunţe măcar formal, pur legislativ, la o parte din prerogativele şi suveranitatea sa”. Proiectul integrării presupune voinţă politică concretă. În zonele rurale există încă o lungă tradiţie paternalistă a statului şi a conducătorului. Pe de o parte, statul filantropic e cel care “dă”, şi pe de alta statul autoritar inspiră teamă şi pedepseşte. Mulţi români îl percep încă drept autoritar şi represiv, şi nu un ocrotitor al drepturilor cetăţenilor. În ultimii ani, s-a grupat o societate civilă destul de fragilă, privită cu suspiciune de politicieni şi chiar de oamenii simpli.

Tradiţiile şi autenticitatea s-au mai păstrat doar în zone periferice, întrucât comunismul a distrus structurile tradiţionale ale satului, precum şi baza sa economică, mica proprietate. Predomină o lume proletarizată şi dezrădăcinată. Nostalgicii unei reveniri la satul românesc de altădată sunt depăşiţi de realităţile curente. În Uniunea Europeană, doar 8% din populaţia activă lucrează în agricultură. România va fi nevoită să aplice politici agricole ce vor îndepărta şi mai mult perspectiva unei agriculturi tradiţionale.

Clasa mijlocie, mica burghezie, este încă restrânsă în societatea românească, însă extinderea ei s-ar sincroniza cu direcţiile de dezvoltare ale economiei Uniunii Europene. Adrian Marino este de părere că doar clasa mijlocie poate realiza acel echilibru al corpului social, moderaţia, toleranţa, compromisul, având capacitatea de a consolida procedurile democratice. ”O societate fisurată – spune el – cu mari inegalităţi sociale, nu constituie terenul prielnic pentru o evoluţie democratică”.

În condiţii de libertate şi deschidere, cultura română continuă să fie mai degrabă o necunoscută în Europa. Adrian Marino identifică, drept deficienţă în organizarea şi promovarea culturii româneşti, un “conflict latent între valorile absolute şi de circulaţie”. Culturii române nu i-au lipsit valorile, însă pătrunderea lor în circuitul european s-a făcut decalat, ori promovarea şi susţinerea lor s-a dovedit deficitară. Succesele, puţine, au aparţinut acelor personalităţi rupte de mediul cultural matern, consacrate în exil: Brâncuşi, Eliade, Cioran, Ionescu, Tristan Tzara, Vintilă Horia, Alex.Ciorănescu şi alţii.

Insuficienta stimulare materială de care specialiştii români au parte în ţara lor, precum şi oportunităţile aşteptate în Occident provoacă un “exod al creierelor”, intelectuali care prin aceasta se detaşează într-o măsură de realităţile româneşti. Reîntâlnirea cu “ţara natală” se face, ulterior, pe baza unui raport diferit de forţe, în care mentalitatea impregnată cu valori şi idei occidentale nu recunoaşte, de cele mai multe ori, valorile româneşti autohtone în contextul lor de existenţă. Circulaţia pozitivă a valorilor culturale româneşti, lăsată cu speranţă în seama intelectualilor dornici de afirmare în străinătate, devine o circulaţie a unor valori occidentale înspre mediul românesc, care cer modificarea acestuia şi supunerea lui unor idei, sisteme de organizare politică, ori moravuri noi.

Sistemul instituţional cultural românesc nu reuşeşte să se facă cunoscut Europei. În enciclopediile apărute în Occident, spre exemplu în cele care tratează istoria literaturii europene, informaţiile despre literatura română sunt lacunare, marginale. Există o criză de comunicare a cărei soluţie este, potrivit lui Adrian Marino, “transformarea prezentării culturii şi literaturii române în acte sistematice de cunoaştere şi difuzare”.