Sociologia pacii si a razboiului la Dimitrie Gusti

Demersul sociologic al lui Dimitrie Gusti urmăreşte indicarea cadrului în care este posibilă mântuirea omului. Fiecare persoană are un timp limitat – viaţa proprie – când se poate “îndumnezei”, strălucind doar pentru o clipă. Condiţia omului, la D.Gusti, este străbătută uneori de “presimţirea tristă a zădărniciei sale”, cum spunea M.Vulcănescu. Mântuirea se realizează prin cultură, şi este vremelnică, deoarece participarea omului la cultură se încheie o dată cu moartea sa. Realizarea de sine a omului implică aderarea sa, prin mijlocirea culturii, la o realitate care-l depăşeşte. Însă realităţile nu sunt de natură transcedentală în sensul creştin al termenului, ci sunt forme spirituale care prezintă o formă concretă. Se numesc state-naţiune. Ele reprezintă o treaptă intermediară către umanitate, şi doar în acel cadru, al valorilor universale, este posibilă împlinirea omului.

Naţiunea este o unitate socială autonomă, într-adevar. Însă traiul prin naţiune al omului, care îi mijloceşte realizarea de sine, îl conduce totodată într-un inevitabil conflict inter-naţional. Până acum, el s-a manifestat pe calea armelor, a războiului sângeros. Conflictul are o logică proprie de evoluţie. Mai întâi, că nu poate fi înlăturat. Apoi, că el cunoaşte o transformare calitativă care îl face să devină condiţie şi şansă a salvării. Din “război” propriu-zis, se transformă în “competiţie culturală”, şi aceasta aduce posibilitatea întâlnirii culturilor şi a participării lor la o substanţă comună: valorile universale şi eterne ale umanităţii. De fapt, omul, ca membru al unei culturi, accede, prin concurenţă culturală, la acea universalitate care îl iluminează.

Apropierea dintre culturi este inevitabilă. Există patru tendinţe în societate, spune D.Gusti, care se accentuează progresiv: socializare, autonomie, productivitate, raţionalizare. Socializarea, sporind, determină ca personalitatea omului să se largească, cuprinzând prin simpatie pe cât mai mulţi, până la solidaritatea cu lumea întreagă. Ea se numeşte în această situaţie “personalitate culturală”. Socializarea, ca o condiţie a transformării războiului în concurenţă culturală, este şi ea, într-o măsură, produs al războiului. Pericolele comune i-au făcut pe oameni să se unească. Ei au început să aprecieze avantajele asocierii dar, cu cât asociaţia creştea, trebuinţele ei sporeau, urmând noi războaie. Aşa s-au constituit primele popoare şi state, deşi, “nu numai războiul este un factor socializator”.

Existenţa celor patru tendinţe pune problema raportului dintre necesitate şi libertate. Am considerat potrivit, înainte de a descrie ideile despre război şi organizare a păcii, să analizez acest raport. Necesitate înseamnă condiţionare a libertăţii, aşezare a ei în anumite graniţe. La modul simplu de a vorbi, am spune că avem libertate deplină în a vrea ceva, însă pentru multe dorinţe ale noastre ne lipsesc capacităţile de a le îndeplini. Această incapacitate nu ne anulează libertatea, ci o lasă “acolo” pentru ca, mai târziu, cine ştie când, ea să fie valorificată. De exemplu, un om care vrea să zboare fără vreun suport tehnic, dar nu reuşeşte. Libertatea stă în existenţa încercării, nu în reuşita ei. Un protestatar care vrea să incendieze sediul Guvernului, îşi manifestă libertatea, spiritul liber, nesupus, chiar dacă un poliţist îl opreşte şi îl arestează înainte de a-şi fi încheiat acţiunea. Libertatea înseamnă putinţa de a-ţi alege un ideal, oricare doreşti. În acest moment, cineva ar întreba: ce importanţă are alegerea unui scop pe care nu-l poţi atinge? Care este sensul?

La Dimitrie Gusti, în societate acţionează tendinţe care conduc la o probabilitate tot mai mare de valorificare a libertăţii, de atingere a scopurilor liber alese. Aceste patru tendinţe, pe care le-am enumerat, nu-i anulează individului libertatea, ci îi indică tot mai clar cele două alternative: te realizezi, sau te ratezi. Calea de mijloc devine tot mai firavă. Prima condiţionare, uşoară şi generală, nu înseamnă decât a spune tot mai insistent omului liber să facă ceva cu libertatea sa. Tendinţa spre autonomie o consider semnificativă în acest caz. Omul încă este liber, în sensul despre care am vorbit mai sus, deşi ceva s-a schimbat în interiorul său: el are posibilitatea, din ce în ce mai puţin, de a se bucura şi de a se hrăni atât cât îi place din calitatea sa de a-şi alege scopurile şi mijloacele dorite. Acum, este împins a se “lăcomi”, a-şi afirma până la saturaţie propria libertate.

Trebuie să privim atât libertatea, cât şi condiţionarea care o implică, în planul lor, cel spiritual. Nu văd, de aceea, condiţionarea drept o sumă de elemente materiale care împiedică atingerea scopului, de exemplu un perete de beton care nu îţi lasă maşina să treacă de cealaltă parte, chiar dacă vrei cu insistenţă asta, ori un autobuz care, întrucât a rămas blocat în trafic, te-a împiedicat să ajungi la ora dorită la întâlnire. În aceste exemple, de fapt, nu se produce o împiedicare sau o condiţionare a libertăţii; libertatea există, şi s-a manifestat în momentul “voinţei”, al fixării obiectivului. Ea există în planul spiritual, al psihicului uman, al personalităţii. Şi atunci, ce este condiţionarea? A identifica această forţă constrângătoare înseamnă a afirma ideea unui determinism şi a nega “liberul arbitru” al creştinilor. “Liberul arbitru” implică şi are ca fundament teza neschimbării naturii umane. În sens religios, el susţine că omul care a căzut în păcat este de acelaşi fel cu omul care are posibilitatea ca, prin alegerea sa înspre Dumnezeu, să se reîntoarca la El. Altfel, nu ar avea sens şi nu s-ar vădi nicio explicaţie pentru care un om fundamental schimbat, cu o altă structură, de un alt tip, ar trebui să ispăşească ori să recupereze greşelile celui dintâi. “Liberul arbitru” afirmă că fiecare dintre noi suntem precum Adam şi Eva cei căzuţi, că nu s-a schimbat nimic şi că problema reîntoarcerii s-a pus la fel în fiecare epoca istorică, pentru toţi oamenii de la Hristos încoace. Aceleaşi patimi, s-ar spune, aceleaşi înclinaţii, pofte, calităţi şi defecte ale oamenilor.

Există aşadar, în oameni, elemente care îi structurează într-un anumit fel, care îi fac să “fie” într-un anumit sens. “Fiinţa” lor, sau specificul lor de “oameni”, este anterioară gândirii, şi oricărui act, cărora le conferă o nota distinctă, “umană”. Omul, potrivit acestei ipoteze, nu-şi poate modifica natura, şi nu neapărat fiindcă “aşa l-a lăsat Dumnezeu”, ci pentru că orice decizie este un act de gândire. “Natura” ta îţi spune să gândeşti într-un anume fel, iar dacă tu poţi alege obiectele gândirii, lucrurile, situaţiile, asupra cărora să aplici reflectarea ei, nu poţi în schimb să modifici legile de funcţionare ale gândirii înseşi. În clipa în care omul, evident – în această analiză – fără voia sa, dobândeşte, pierde sau îşi schimbă elemente ce îi determină modul de a fi, avem două trepte ale rezultatului: în prima, spunem despre om că şi-a pierdut libertatea, că a devenit condiţionat de forţe pe care nu le poate controla. Dar acel om, vechi, este deja “istorie”. El nu mai există. Cea de-a doua parte a rezultatului este că apare un om nou, care se bucură de aceeaşi libertate, doar că într-o altă formă, specifică lui. Când şi acesta se va transforma, omul nou care îl va înlocui se va “descurca” într-un nou cadru, în care gândirea şi libertatea sa de a o folosi vor avea tot la fel de mult loc precum în cele precedente.

Determinismul şi libertatea merg împreună, cred eu, doar în această accepţiune – când tipurile de oameni sunt determinate, iar fiecare tip oferă, în cadrul său, libertate “deplină” omului, adică maximul de libertate ce poate fi conferit prin tipul structural respectiv. Se pune problema câtă valoare, ce statut ontologic au noile libertăţi, noile fiinţe libere, şi ce rezultă din conjugarea lor. Ne intrebăm care sunt însemnătatea şi rostul acestor prefaceri. Hazard? Legi evolutive fără sens? Voinţa lui Dumnezeu? Şi pentru ce?

Să privim, la D.Gusti, cele trei elemente importante ale devenirii omului: factorii de determinare, libertatea în cadrul lor, şi scopul. Factorii de determinare sunt cele patru tendinţe ale evoluţiei sociale, pe care omul nu le poate controla: socializare, autonomie, productivitate, raţionalizare. Ele cresc progresiv, iar omul se schimbă treptat prin ele; devine un altul. Ce se schimbă? Prin autonomie, se produce o condiţionare generală, care înseamnă că omul îşi ia libertatea în mâini şi vrea tot mai mult să acţioneze conform ei. Apare o presiune ce apasă, cumva, asupra conştiinţei umane: ce faci în viaţă? Vei reuşi să te realizezi, sau vei fi un ratat? Noul om spune “eu trebuie” să fac, şi “eu vreau” să fac într-un anume mod, mai mult decât oricând. Acest impuls este anterior gândirii, pentru că chiar gândurile omului se accelerează. El vine dintr-un spaţiu pe care gândirea nu-l poate controla. Prin raţionalizare, omului nu i se spune doar să-şi folosească deplin libertatea, ci şi cum să o folosească. Aceasta este o condiţionare specială, care într-adevar structurează omul nou. Individului i se transmite că este liber – deşi nu este liber să controleze intensitatea afirmării libertăţii sale -, dar nu şi împlinit. Raţionalizarea îndreaptă omul spre o reţea de mijloace şi scopuri raţional alese şi adecvate. Doar urmărindu-le pe acestea este posibilă salvarea. Raţionalizarea se împleteşte cu socializarea, iar imperativul adresat omului s-ar contura astfel: pentru a te mântui, trebuie în mod raţional să-ţi fixezi scopuri (idealuri) şi să le adecvezi mijloace prin care să fii tot mai mult împreună cu ceilalţi. După cât de mult eşti “cu ei”, în aceeaşi măsură te împlineşti pe tine. Productivitatea îţi mai spune, în plus, să nu iroseşti; să-ţi pui în valoare calităţile cu minim de costuri fără ca nimic să nu se piardă. Eşti împreună cu ceilalţi prin cultură, participând la zestrea culturală a tuturor. De aici se nasc o obiecţie şi o întrebare: obiecţia spune că omul nu a fost liber să-şi aleagă calea potenţială de salvare. Întrebarea zice: unde este Dumnezeu şi pe baza a ce se consideră împărtăşirea culturală comună ca mântuitoare?

Mântuirea, în sens creştin, este reîntoarcerea la Dumnezeu. Pentru Dimitrie Gusti, mântuirea înseamnă îndreptarea către oameni. Să vedem cum, şi cu ce preţ.

Oamenii sunt diferiţi, umanitatea e plină de contraste. Tendinţe de evoluţie interioară pe care nu le putem controla ne spun totuşi să ne afirmăm cât mai mult, apropiindu-ne de ceilalţi. Pentru aceasta, noi trebuie să adecvăm specificul nostru aşa fel încât să fie apt de a participa la un proiect comun, al tuturor. Cât timp rămânem în popor, în modul său greoi de a se perpetua, condus de “reflexe” şi “instinct”, fără a ne “judeca şi pătrunde destinul”, adică fără a ne da seama de opera universală la care trebuie să luăm parte, nu ne realizăm. Nu suntem fiinţe “active şi creatoare”. Poporul nu are “lungimea” atât de mare, ori lungimea voinţei sale este insuficientă, pentru a ajunge până în “umanitate”. Este nevoie ca el, aşadar membrii săi, să-şi făurească împreună un alt mijloc prin care să deguste din paharul salvator al spiritului uman. Prin voinţa lor, oamenii îşi transformă poporul într-o naţiune.

Subliniez că formele concrete, unităţile sociale luate în discuţie sunt în fapt elemente spirituale. Spiritul se află în materie şi o direcţionează. O dată născut pe lume, individul este introdus într-o realitate conţinând fiinţe cu al căror spirit (voinţă socială, ideal), împreună, creează o naţiune şi o menţine. Naţiunea este tot o închegare a spiritului, o formă spiritualizată, ce nu posedă materialitate, ci constituie o idee ce-i însufleţeşte pe oameni. Mai departe, urmând calea specifică a spiritului de a se împărţi pe sine în naţiuni, adică în culturi distincte specifice fiecărei naţiuni, pentru ca în final acelaşi spirit să reconcilieze tezele şi antitezele din sânu-i, să aducă la un punct comun culturile ce se intersectează, să-şi împace de fapt propriile zbateri printr-un proces de evoluţie istorică de neîmpiedicat de către om dar care îi aduce omului posibilitatea mântuirii, aşadar, urmând această cale, putem vorbi despre sensul lumii. Există un spirit în Univers şi în lumea noastră, Spiritul care îşi caută liniştea. Prin mişcarea sa, el preface lucrurile, schimbă permanent unităţile sociale. Dacă nu-l urmezi, dacă nu-i asculţi chemarea şi activismul, dacă nu devii autonom urmându-l şi raţional în modul de a o face, dacă alegi să rămâi în ceea ce este fix, în tradiţii, în moştenirea de veacuri şi în popor, te ratezi. Dacă îl urmezi, el începe să treacă şi prin tine; prin voinţa socială pe care o pui în mişcare, tu laşi spiritul să lucreze prin tine. Eşti liber să fii sau să nu fii cu el, dar o dată ce l-ai ales, libertatea ta este condiţionată de mişcarea sa.

Voinţa socială, spune Dimitrie Gusti, este esenţa realităţii sociale. Aceasta vrea să spună că realitatea constituie o rezultantă a mişcărilor induse de spirit asupra lui însuşi. Prin voinţa socială, Spiritul se manifestă prin intermediul nostru; noi suntem diferiţi, pentru că la origine popoarele au fost diferite. Viitorul nu este însă al popoarelor; pentru că Spiritul, atât de divizat şi “contrariat”, începe să se “împace” cu sine, să-şi reconcilieze părţile, contrariile. El antrenează, prin aceasta, o mare apropiere culturală, pentru că parţile sale care trebuie reconciliate sunt spirituale, sunt culturile. Omul este prins în acest joc. Cât de liber este el să refuze jocul? Cele patru tendinţe ale evoluţiei sociale spun că omul este transformat, fără voia lui, într-un om nou, adaptat cerinţelor Spiritului şi potrivit lor. Până la urmă, Spiritul salvează Omul. Este jocul său, iar noi oamenii suntem fiinţe neînsemnate, părtaşi pentru o vremelnică durată la mult mai importantele sale frământări, mulţumindu-ne să gustăm în timpul vieţii din diversitatea lui pentru ca apoi să murim.

Totul este inevitabil. Popoarele se transformă în naţiuni, iar naţiunile se ciocnesc. Societatea Naţiunilor constituie o realitate superioară, necesară Spiritului şi prevăzută de el, prin care naţiunile în război – sub formă de state naţionale – să-şi schimbe sângeroasa luptă într-o “concurenţă culturală”. Culturile, sau componentele Spiritului, încearcă să se împace, să realizeze un tot numit “valorile universale şi eterne ale umanităţii”. Sunt universale, pentru că au rezultat din zestrea tuturor popoarelor, adaptată cerinţei pentru sinteză. Sunt eterne, pentru că Spiritul le-a avut dintotdeauna la sine, doar că ele au stat separate în cadrul său şi în conflict. Acum, el le-a recuperat şi s-a “regăsit” pe sine. Toţi oamenii pătrund astfel într-o mare familie şi într-o mare împăcare. În lumea Spiritului, omul s-a împăcat cu ceilalţi, şi toate idealurile omeneşti, cu toate voinţele care le călăuzesc, şi-au găsit împlinirea reciprocă. Putem spune că, atunci când Spiritul şi-a găsit liniştea, veşnicia s-a instalat pe Pământ şi nimic nu va mai tulbura fiinţa omenească.

Totul este implicat în acest proces, nimic nu rămâne pe dinafară. Voinţa socială modelează cele patru cadre ale realităţii: cosmic, biologic, psihic, istoric. Orice fiinţă, sau unitate socială, suportă o influenţă totală din partea voinţei, ori a Spiritului manifestat prin voinţă. Voinţa socială a fost numită “causa movens” a procesului social pentru că reprezintă cauza care antrenează continua mişcare, prefacere a materiei.

Fără a zăbovi în reluarea întregului sistem gustian, prin prisma acestei abordări, voi prezenta în continuare aspectele războiului şi ale păcii, în termeni mai precişi.

O observaţie aş adăuga: singura cale de a împiedica evoluţia Spiritului ar constitui-o rămânerea în cadrul poporului şi al tradiţiilor. Neschimbarea. Urmarea înaintaşilor în chip întocmai. Dimitrie Gusti consideră că omul, în interior, suportă o influenţă ce-l determină, fără voia lui, să se raţionalizeze, detaşându-se de o realitate fixă şi căutând, prin proiectarea de scopuri şi mijloace, să o transforme în acord cu proiectul. Dacă este aşa, poate ar fi corect să înţelegem cine este Spiritul şi ce anume provoacă evoluţia continuă atât de greu de controlat.

Despre Societatea Naţiunilor, ştim că a fost înfiinţată în 1919 de Leon Bourgeois, recompensat în 1920 cu Premiul Nobel pentru Pace. Diplomaţii europeni aveau proiecte pacifiste încă dinainte de Primul Război Mondial, care le-a curmat în mod “neaşteptat”. În Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 s-a dezbătut ideea unei “societăţi a statelor”. Tot Leon Bourgeois spunea atunci că scopul conferinţei este “organizarea juridică a vieţii internaţionale, formarea unei societăţi de drept între naţiuni”. Discuţiile s-au concretizat în crearea unui Tribunal Internaţional pentru judecarea litigiilor dintre state. Era aplicat principiul egalei îndreptăţiri a naţiunilor mici alături de cele mari.

Înainte, Auguste Comte considera “umanitatea” ca obiect de analiză. Şi, mai devreme, Immanuel Kant a conceput un sistem pentru instituirea “păcii eterne”. În lucrarea sa: Zum ewigen Frieden din 1795, Kant cere o solidaritate crescândă, comercială şi culturală între popoare. Saint-Pierre, foarte de timpuriu, a numit ideile esenţiale ale oricărui program pacifist: ideea de organizare, ideea internaţională şi ideea de arbitraj.

Dimitrie Gusti ne prezintă acest tablou, subliniind că Societatea Naţiunilor nu este o creaţie spontană, ci rezultatul unui proces de evoluţie. Zeno, întemeitorul şcolii stoice, sub influenţa imperialismului lui Alexandru cel Mare, vorbeşte pentru întâia oară de o unificare politică a societăţii omeneşti. Epictet îi numeşte pe toţi oamenii “fraţi”, ca fii ai aceluiaşi Tată.

În Evul Mediu s-a discutat despre statul universal creştin, în frunte cu un împărat suprem.

Societatea Naţiunilor este în acord cu ideile pacifiste ale lui Immanuel Kant. Ea presupune federaţia de state, dar nu sub principiul absolutist (ca o monarhie universală, în care toate statele sunt absorbite în unul singur), ci sub principiul democratic (statele îşi păstrează independenţa). În acelaşi timp, se opune politicii “echilibrului puterilor”, prin care, crede Gusti, statele mari întocmeau tratatele internaţionale pe seama celor mici, ca o “împărţire a prăzii într-o bandă de briganzi”.

Federaţia de state ar fi totodată “un sistem de securitate viabil” – expresie a necesităţii de “securitate colectivă”. Din această perspectivă, Societatea Naţiunilor îşi propune organizarea păcii. Ea consideră pacea eternă un ideal mai dificil de atins, principală fiind pacea durabilă, care presupune: - nu înlăturarea definitivă şi absolută a războaielor, ci îngreunarea, amânarea lor;

- nu înlăturarea războaielor, ci numai a agresiunii;

- publicitatea tratatelor.

Litigiile între state sunt supuse deciziei colective. Sancţiunile merg de la blocaj economic la acţiune colectivă armată. Intervenţia este totuşi întârziată de timpul necesar întrunirii Comisiei şi votării în unanimitate.

În afara sarcinii de menţinere a păcii, Societatea Naţiunilor, considerând că politica internaţionala urmăreşte interesele economice şi spirituale ale naţiunilor, doreşte să le reformeze pe acestea pentru a le adecva sistemului: ”Trebuie să se înjghebeze o nouă structură economică, socială şi să se formeze o nouă mentalitate”1. În aceasta constă misiunea sa sociologică. Dimitrie Gusti precizează că finalitatea nu este “o umanitate cosmopolită, slabă, goală, alcătuită dintr-o intenţie sentimentală de a preamări genul omenesc abstract”, ci “o umanitate puternică, internaţionalistă, plină de imbolduri, alcătuită din asocierea tuturor personalităţilor creatoare originale ale naţiunilor particulare. Este vorba de o umanitate concepută ca o fiinţă imensă şi eternă, ce se naşte prin solidaritatea naţiunilor în spaţiu şi continuitatea lor în timp. [..] Naţiunile trăiesc prin şi pentru ea. Sensul metafizic al Societăţii Natiunilor este tocmai mişcarea pe care ea o produce către totalizarea şi unificarea tuturor naţiunilor în cadrul umanităţii.

Proiectul lui Immanuel Kant, Spre pacea eternă, consideră pacea eternă drept ceva posibil, un ideal de urmat. Ea ar fi presupus libertatea înăuntrul statelor şi arbitrajul în afară. Dreptul intern, ce garanta libertatea individuală, s-ar extinde ca drept uman, depăşind graniţele statelor, garantându-le pacea şi libertatea. Omenirea ar constitui “republica republicilor” – civitas civitatum. Proiectul conţine, pe de o parte, restricţii (articolele preliminare):

- să nu se încheie nicio pace cu rezerva ascunsă a provocării unui război viitor de revanşă; - niciun stat existent (fie el mare ori mic) să nu fie alipit de un altul prin moşteniri, schimb, cumpărare ori dar – pentru că el n-ar mai fi o persoană morală, ci un lucru;

- armatele permanente să înceteze cu timpul; (aduc sarcini financiare grele statului şi reduc soldaţii la simple maşini);

- să nu se facă niciun împrumut de stat în vederea unui conflict extern cu alte state; - niciun stat să nu se amestece cu forţa în constituţia şi guvernarea altui stat – căci prin asta devine nesigură autonomia tuturor statelor;

- statele care se află în război unele cu altele să nu-şi permită astfel de acte duşmănoase şi necinstite, care să facă imposibilă orice încredere reciprocă la încheierea păcii viitoare.

Proiectul conţine de asemenea şi soluţii (articole definitive).

1. Constituţia civilă trebuie să fie republicană în fiecare stat. (în sensul de

constituţională”); 2. Dreptul ginţilor să fie întemeiat pe un federalism al statelor libere.

Aşadar, statele să-şi păstreze independenţa şi particularitatea, fără a forma o monarhie universală, fără a se contopi într-un singur stat universal.

3. Dreptul universal să se mărginească numai la o ospitalitate generală.

Această rezumare îi aparţine chiar lui Dimitrie Gusti, în lucrarea Sociologia războiului (1915). El a folosit-o în prezentarea doctrinei pacifiste şi ca o introducere la controversa acesteia cu adepţii războiului. În acelaşi context, ni se aminteşte de manifestul ţarului Nicolae al II-lea, din 1898, care ar fi stârnit senzaţie la acea vreme, şi care propunea: dezarmarea generală şi încetarea înarmărilor, împovărătoare pentru prosperitatea publicată; în al doilea rând, stabilirea păcii universale. Toate statele erau invitate la o operă de solidaritate comună care să prevină calamitatea unui război universal. Ca urmare, în 1899 s-a ţinut la Haga primul congres al păcii, iar în 1907 s-a desfăşurat o conferinţă mondială a aproape tuturor statelor suverane. Tot aici se înfiinţează şi un tribunal internaţional, menit a judeca unele din conflictele dintre state. Din nefericire, a început războiul.

În Sociologia Războiului, Dimitrie Gusti opune la diferite niveluri cele două tabere: pacifiştii şi anti-pacifiştii, pentru că în final să rezulte o sinteză. Războiul va fi transformat într-o concurenţă culturală.

Sub aspect istoric, pacifiştii spun că războiul reprezintă un rest primitiv al trecutului, precum duelul. Oamenii se bat din obişnuinţă, pentru că s-au mai bătut şi o vor face şi în viitor. Antipacifiştii consideră că războaiele nu sunt simple amintiri, şi că au existat în toate timpurile. Ele sunt o necesitate istorică, fac parte integrantă din viaţa popoarelor. După unele statistici, între 1696 î.Hr şi 1861, în 3357 de ani, s-ar fi înregistrat 227 ani de pace şi 3130 de războaie (raport de 1 la 13). Cifrele arată că, dacă există un progres în omenire, el se face numai prin războaie. Xenopol are un studiu: “Le role de la guerre”, publicat în 1907, în care enumeră acele evenimente – civilizaţia elenică, pacea romană, Reforma, Revoluţia Franceză – care au înlesnit progresul istoric. Antipacifistul deduce că războiul este intim legat de toate faptele mari ale civilizaţiei.

Sub aspect etic, pacifistul condamnă natura imorală şi criminală a războiului. Acesta dezlănţuie patimile şi instinctele brutale din om, creează două drepturi: unul în care regula elementară este “să nu ucizi!”, şi celălalt – al războiului, când statul cere: ucide!. Antipacifistul subliniază moralitatea războiului. Oamenii nu luptă pentru a se ucide unii pe alţii, ci pentru a-şi sacrifica viaţa proprie. În timpul unei păci prea lungi, societatea se poate cuprinde de corupţie, materialism, indiferenţă, plictiseală. Doar războiul o trezeşte. Aceasta au spus-o, arată Gusti, doi gânditori de seamă:

Clausewitz, în “Vom Kriege” (cap.6): “În epoca noastră războiul este aproape singurul mijloc de a educa sufletul poporului... el singur poate reacţiona împotriva acelor moliciuni ale sufletelor, acelor dorinţe de a trăi fără nicio grijă, care duc un popor la ruina”.

Şi E.Renan în “La reforme intellectuelle et morale de la France” (1871, p.111): “Războiul este una dintre condiţiile progresului; este lovitura de bici care împiedică un popor să adoarmă, forţând mediocritatea satisfacută de ea însăşi să iasă din apatia sa. În ziua când umanitatea va deveni un mare imperiu roman pacificat.. moralitatea şi inteligenţa vor trece prin cele mai mari pericole”.

Sub aspect biologic, pacifiştii văd războiul ca o primejdie pentru sănătatea unei naţiuni. Elementele cele mai destoinice şi sănătoase ale naţiunii dispar, lăsând în urmă debilii şi bolnavii. Antipacifistul pare a-i da dreptate, dar argumentează că războiul face să supravieţuiască nu indivizii, cat naţiunile cele mai sănătoase şi viguroase.

Sub aspect juridic, balanţa e mai dezechilibrată, cel puţin după atenţia pe care Dimitrie Gusti o acordă părţilor. Pacifiştii ar susţine pur şi simplu că războiul suspendă orice drept, înlocuindu-l cu forţa brutală. Antipacifiştii, în schimb, şi-au consolidat o întreagă gândire juridică în domeniu. În 1625, dreptul războiului a fost teoretizat de H.Grotius (“De jure beli ac paces”), tradus de Darbeyrac: “Le droit de la guerre et de la paix”, 1829. Grotius spunea că războiul nu suprimă, ci doar înlocuieşte un drept cu altul. Pentru el, “uciderea militară este un drept, nu o ucidere propriu-zisă”, întrucât “are caracter de pedeapsă, fiind “pedeapsa cu moartea” pe care soldatul o aplică adversarului pentru că face razboi”. Soldaţii au dreptul să se ucidă între ei, în schimb femeile, copiii, preoţii, civilii, trebuie respectaţi. Însuşi soldatul are dreptul la viaţă când îşi pierde calitatea de beligerant, în cazul rănirii sau al prizonieratului.

Adevărata formulare a dreptului războiului, consideră Gusti, o găsim la Fichte: “Soldatul ucide duşmanul nu pentru a-l ucide propriu-zis, ci pentru a-şi apăra împotriva lui propria sa viaţă, în virtutea dreptului la legitimă apărare”. Montesquieu se gândea la acelaşi lucru, când practic justifica războiul preventiv, spunând că “statele au totdeauna necesitatea de a ataca, când ele văd că altfel vor fi distruse de statele vecine, care în timpul unei păci prea lungi devin din ce în ce mai puternice şi mai ameninţătoare”.

Războiul are şi o procedură bine stabilită. Opinia publică este ţinută la curent cu notele diplomatice, ultimatumurile, comunicate. Dacă unul din adversari încalcă regulile războiului, este denunţat lumii civilizate. Au loc negocieri, cesiuni teritoriale, se stabilesc tratate de comerţ etc. aşadar o întreagă ţesătură de norme juridice.

Sub aspect politic, programele pacifiste urmăresc înlocuirea anarhiei internaţionale printr-o pace definitivă între state. Calea către pace ar fi netezită de tratate internaţionale şi mediaţii, ajungându-se la eliminarea radicală a războiului prin recunoaşterea ideilor arbitrajului. Se va alege calea societăţii federale a statelor – principiul republican, în locul celui monarhic.

Antipacifiştii critică demersul, susţinând că statul există în virtutea suveranităţii. Dacă el se lasă judecat de un tribunal, înseamnă că îi recunoaşte o putere mai mare decât a sa, prin urmare îşi pierde suveranitatea. Războiul ar fi astfel singura formă prin care statele să-şi poată susţine disputele cu alte state.

Sub aspect economic, pacifiştii susţin slaba influenţă a războiului asupra reuşitei economice. Proudhon crede că “producerea şi circulaţia mărfurilor au legile lor proprii”, şi de fapt războiul provoacă pagube inclusiv ţării atacatoare. Ţările civilizate sunt atât de legate între ele, încât nenorocirea unui stat atrage după sine căderea celorlalte. Antipacifiştii ar da exemplul coloniilor, care n-au putut fi dobândite decât prin lupte sângeroase, şi totuşi capitalismul s-a dezvoltat. Marx, Kautsky, Hildebrand sau Sombart ar fi recunoscut că războiul reprezintă un factor important de creare a capitalismului modern.

Aspectul sociologic al războiului spune că ambele tabere tratează insuficient problema. Războiul va continua, dar sub o altă formă. Socializarea crescândă dintre indivizi şi state duce la o organizare naţională şi internaţională. Personalităţile naţionale îşi afirmă autonomia, fapt care conduce la o luptă colectivă între ele. Dar, dacă din punct de vedere biologic războiul este “lupta pentru existenţă”, sub aspect sociologic el reprezintă “concurenţă şi rivalitate culturală”. Cultura, în accepţiunea lui Gusti, se refera inclusiv la aparatul economic, tipul de armament şi nivelul de organizare militară.

Japonezii, dă el un exemplu, i-au învins pe chinezi “nu doar fiindcă ar fi fost superiori fiziologic lor, ci pentru că aveau un armament modern şi au întrebuinţat toată arta războiului”. De unde rezultă că: “Şansa victoriei este cu atât mai mare cu cât un popor posedă o înarmare culturală superioară altor popoare, deşi acest popor poate foarte bine să le fie inferior din punct de vedere biologic” – întrucât “succesul în război se hotărăşte de întreaga dezvoltare culturală a statelor (înarmări perfecţionate, aprovizionări suficiente), care sunt în luptă, şi nu numai de valorile biologice moştenite ale luptătorilor” (p.130).

Internaţionalismul, care ia un avânt, are ca substrat real autonomia naţiunilor, acelea care consimt la înălţarea şi completarea lor. El se deosebeşte de cosmopolitism, acea speculaţie folosită în construirea unei asociaţii mecanice a tuturor statelor. Ideea arbitrajului – supunerea faţă de regulile justiţiei, admise de comun acord -, nu înseamnă a pierde din suveranitate. Va veni vremea, spune Gusti, când statele, înţelegând că războiul nu mai este util (cheltuielile bugetare depăşesc veniturile), îşi vor alege un alt mijloc de luptă colectivă. Statele mari ar proceda astfel. În schimb, statele mici, temându-se ca “pacea definitivă” ar veni în interesul statelor mari, ar prefera cuceririle şi războaiele. O pace definitivă pentru toate statele şi naţiunile, spune Dimitrie Gusti, va fi posibilă numai atunci când ea va fi dreaptă.

Naţiunea este substanţa sufletească care dă individului legitimitate culturală. Viaţa individului este vremelnică, în continuă schimbare. Ea valorează doar când trăieşte prin şi pentru naţiune. Ca unităţi culturale proprii, naţiunile ar trebui să ocupe ranguri egale pe scena lumii. O naţiune autonomă nu poate exista decât într-un stat autonom, de unde şi necesitatea apărării statului pe calea războiului. Multe din naţiunile actuale s-au întregit pe calea războiului. Dacă ar fi domnit pacea eternă, crede Dimitrie Gusti, “Belgia şi Olanda nu s-ar fi format, naţiunile balcanice nu s-ar fi emancipat de sub turci, n-am fi avut unirea Germaniei sau a Italiei, şi nici noi independenţa. [..] Războiul este astăzi un factor creator al autonomiei naţiunilor şi al statelor moderne” (p.135).

Ca realitate socială, consideră D.Gusti, războiul este un fenomen foarte complex. Ca produs simultan al nenumăratelor forţe materiale, morale, economice, intelectuale, precum: starea fizică a soldatului, starea sanitară, elanul sau panica, aprovizionările, anotimpul, terenul, clima, întâmplarea fericită sau întâmplarea funestă – putem considera că războiul “rezumă toate ştiinţa, economia, cultura, tehnica unui timp”. El rezumă “o întreagă epocă istorică”. Şi se constată că elementul pur omenesc al războiului e tot mai mult înlocuit cu unul raţional impersonal – instrumentul de luptă. Pe lângă puşti, bombe, tunuri, aeroplane etc., se urmăreşte distrugerea adversarului prin mijloace organice. Dimitrie Gusti vorbeşte de armele biologice: “aceşti agenţi [provocatori de epidemii] ar distribui microbii în statul duşman, noaptea pe nevăzute, pretutindeni, pe străzi şi pieţe publice, în oraşe şi state. În felul acesta, cu mult mai înainte de a fi dat lupta între armate, ar veni decimarea cea grozavă a populaţiei..”.

Ca fenomen social, războiul posedă un cadru şi are unele manifestări. Totodată, posedă o natură intimă, sociologică, a cărei lămurire ne conduce spre explicarea fenomenului. Mediul este alcătuit din patru elemente: cosmice (teren, climă, etc.), biologice (selecţie, rasă), istorice (înlănţuirea cauzală), psihologice (personalitatea politică şi militară a conducătorilor, “sufletul” unei naţiuni).

Manifestările războiului se reduc la: categorii economice, spirituale (în special punctul de vedere moral), politice (forţa) şi juridice (dreptul). Factorii economici şi spirituali, ca şi categorii constitutive, nu sunt separaţi. Războiul nu a urmărit doar “prestigiul”, “onoarea” sau “dominarea”, ci le-a îmbinat pe acestea. Ca rezultat, sunt create noi situaţii politice şi juridice – categoriile regulative.

Natura intimă a fenomenului, sau natura sa socială, se referă la esenţa războiului ca o ciocnire între două voinţe colective suverane. Drama războiului, spune Gusti, este o dramă a voinţei. Scopul războiului e de a impune prin putere, unei colectivităţi, voinţa altei colectivităţi. Dar armatele se bat pentru a realiza ceva; războiul este un mijloc. Cauzele războiului sunt scopurile ce se doresc atinse, căci fără aceste scopuri nu ar exista motivaţia declanşării războiului.

Războaiele în epoca sa, consideră Gusti, slujeau fie întregirii naţionale, fie imperialismului. Acum nu mai sunt războaie de exterminare, nici nu se impun credinţe religioase ori interese dinastice. Statele şi naţiunile mijlocii şi mici luptă pentru ideea naţională, iar statele mari urmăresc hegemonia politică şi economică mondială. “Să sperăm”, spune Gusti, “că va veni timpul când războiul se va transforma în <concurenţa culturală>, adaptându-se culturii viitoare: socializatoare, naţională-autonomă, productivă şi raţională.”

Victoria într-un război nu e produsul hazardului, nici doar al virtuţilor pur militare, ci este “rezultanta unei munci îndelungate şi răbdătoare în toate domeniile activităţii naţionale”. Războiul, arată atât de expresiv D.Gusti, este un fel de examen pe care un stat sau o naţiune îl dă în faţa istoriei, o judecată pe care o pronunţă istoria. “Istoria universală”, zicea Schiller, citat de D.Gusti, “este un tribunal universal”. Trei sunt factorii hotărâtori ai victoriei: pregătirea militară, pregătirea economică şi cea sufletească. Forţa morală presupune ideea de patrie: o victorie a patriotismului asupra egoismului.

Dimitrie Gusti îl consideră pe Goethe “primul european”, pentru că, spunea el, “izbutise concilierea naţionalismului cu internaţionalismul”. Sociologul român a fost preocupat, prin adeziunea sa faţă de Societatea Naţiunilor şi prin grija sa faţă de viitorul naţional, în definirea termenului de “Europa” şi a destinului său.

"Dacă avem state şi popoare europene, putem oare vorbi de o Europa?”3, se întreabă el, într-un articol cunoscut, publicat în 1930. “Geografia tăgăduieşte existenţa unui continent al Europei, care apare ca o prelungire triunghiulară a Asiei şi a ansamblului de Insule şi peninsule ce termină continentul asiatic”, continuă el. De aici, ar decurge soluţia de a defini Europa nu ca pe un teritoriu, ci ca pe o idee. “Europa e un continent uman, o creaţie spirituală, o splendidă manifestare de voinţă şi gândire”. Şi, mai ales: “Europa nu înseamnă deci un teritoriu, ci o idee social-spirituală, este societatea popoarelor europene care, pe baze antice şi creştine, a creat acea civilizaţie, gloria rasei albe şi a Umanităţii”. Conştiinţa europeană a fost trezită, consideră Gusti, de “expansiunea americană, deşteptarea popoarelor de rasă galbenă, evoluţia popoarelor islamice”. “Să ne opunem ca [Europa] să se întoarcă în Asia”. Temerile lui Gusti erau că Europa, dezbinată, nu ar fi rezistat agresiunilor externe, venite în principal din partea Asiei. În consecinţă, Europa are sarcina “să se constituie şi să se organizeze pe tărâm economic”, altfel “va deveni o ţară colonizată”. Şi, tot astfel, “pe tărâm politic”, altfel “va deveni vasală fie Uniunii Americane, fie Uniunii Britanice, fie Uniunii Ruse”.

”Toate Statele europene sunt bolnave. Boala constă din izolarea lor. Salvarea, atunci, în mod necesar şi logic, se impune a fi unirea lor”. Gusti arată apoi că ideea unităţii Europei are rădăcini profunde în istorie. Au încercat să o realizeze Alexandru cel Mare, Iulius Caesar, Carol cel Mare, papa Inocenţiu al III-lea şi, ultimul, Napoleon. În Testamentul său, Napoleon a susţinut unificarea Europei nu pe calea armelor – cum încercase el -, ci prin convingere. El vedea Europa ca mergând spre o transformare inevitabilă: aceea a federalizării şi a legăturilor indisolubile între state.

Federaţia, arată Dimitrie Gusti, este “expresia concilierii a două principii antitetice: al autorităţii şi al libertăţii”. Federalismul ar fi un contract politic: “dau puţin din libertatea mea, pentru a crea o autoritate care să-mi garanteze restul libertăţii”. El nu şterge frontierele şi originalitatea, ci favorizează armonia, care “întruneşte pe toţi la un loc în scopul de a conlucra şi înfăptui în comun, ceva mai bogat, mai demn, mai frumos, mai impunător, decât ar fi putut face fiecare izolat”.

Societatea Naţiunilor şi sistemul federal nu ar reuşi în demersul lor dacă nu ar urmări, pe lângă “menţinerea păcii”, şi “organizarea muncii internaţionale”. În zadar se vorbeşte despre pace, dacă nu i se asigură un substrat real, o solidaritate economica şi spirituală. “Să se înjghebeze o nouă structură economică, socială şi să se formeze o nouă mentalitate [..]”, recomandă D.Gusti. Aceste obiective anticipează corect procesul din prezent: integrarea economică şi socială a statelor în cadrul Uniunii Europene, fixarea ideii de “european”, “Europa” ca punct de raportare a mentalităţii oamenilor.

În articularea corectă a sistemului, este necesară cunoaşterea socială, economică, politică şi culturală a fiecărei naţiuni, sarcină care revine specialiştilor în ştiinţa socială.

Această dubla necesitate – cunoaştere şi acţiune, l-a făcut pe D.Gusti să sublinieze caracterul sociologiei naţiunii, ca având atât un aspect teoretic (sociologia cogitans), cât şi unul practic, aplicat (sociologia militans).

Sociologia cogitans ar defini naţiunea drept “o creaţie sintetică voluntară, o unitate socială, care reprezintă un sistem voluntar, cu o motivare cosmică, biologică şi psiho-istorică, cu voinţa socială drept causa movens a procesului de naţionalizare, şi cu manifestările creatoare, pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic al vieţii naţionale care formează cultura naţională”.

Naţiunea este singura unitate sociala care îşi ajunge sieşi; îşi poate stabili propria lume de valori şi propriul scop. Însă naţiunile nu există de la sine, ele trebuie realizate prin intermediul voinţei sociale. Această voinţă este ulterior reafirmată, permanent, de membrii naţiunii.

”O naţiune este ceea ce voieşte a fi într-un anumit cadru, conform unui caracter naţional dat. O naţiune există, dacă voieşte a fi; ea este reală, atât cât este actuală, având ca raţiune suficientă consimţământul tacit ori explicit al membrilor ei de a trăi împreună, alcătuind, după expresia fericită a lui Renan, “un plebiscit de toate zilele”. Naţiunea trăieşte deci în fiecare individ. Iar voinţele conştiente individuale, reunite într-o vastă sinteză, dau naţiunii individualitate”. Poporul ar fi o treaptă inferioară naţiunii, întrucât:

- este dependent de mediu, condus de reflexe şi instinct, incapabil de a judeca şi pătrunde destinul său – pe când naţiunea este emancipată de cadru, fiind o fiinţă activă şi creatoare; - nu posedă primordialitatea în raport cu statul, nu beneficiază de suveranitate.

Trecerea de la “popoare primitive” la “naţiunile actuale” este o lege a progresului social.

Progresul social cunoaşte o desfăşurare dialectică: el opune două elemente contrare şi reţine sinteza lor. Această sinteză se confruntă apoi cu o noua teza contrară, până când se ajunge la o sinteză finală. Prima etapă presupune confruntarea dintre popor şi naţiune. A doua etapă, opoziţia dintre naţiune şi statul naţional. Şi, în fine, statul naţional se opune umanităţii. In ultimul stadiu, naţiunea trebuie să reprezinte “concepţia raţională a umanităţii” – “este vorba de o umanitate concepută ca o fiinţă imensă şi eternă ce se naşte prin solidaritatea naţiunilor în spaţiu şi continuitatea lor în timp”.

Bibliografie:

Dungaciu, Dan. Naţiunea şi provocările (post) modernităţii. (2004). Bucureşti: Editura Tritonic.

Gusti, Dimitrie. Problema Federaţiei Statelor Europene – preluat din revista “Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, anul IX, 1930, nr.1-3, 3/22 citat în ”Sociologie românească” – vol.I, nr.4 – iarna 2003.

Gusti, Dimitrie. Conferinţa de la Chişinău (1936) cu tema “Doctrină şi acţiune politică” în Sociologie Românească, vol.I, nr.4 – iarna 2003.

Gusti, Dimitrie. Sociologia războiului (1915). Bucureşti: Editura şi Institutul de arte grafice C.Sfetea.

Gusti, Dimitrie. Societatea Naţiunilor – originea şi fiinţa ei. în Gusti, Opere, vol IV, p.148 si urm.

Kant, Immanuel. [1795](1991). Spre pacea eterna – un proiect filosofic. în Scrieri moral-politice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Vlăduţ, Ion. Dimitrie Gusti – sociolog al dreptului, în Sociologie Românească, nr 3-4 / 2000.

Societatea Naţiunilor – originea şi fiinţa ei. În Gusti, Opere, vol IV, p.171.