Specificul national, teoretic si practic: cine sunt romanii?

Când vorbesc de specific naţional, mă gândesc la o treaptă superioară, evolutivă, a conceptului de specific etnic – în mod obişnuit. Poporul, cu trăsăturile sale proprii, a vrut să facă istorie, să dobândească importanţa temporală, s-a organizat şi a devenit naţiune. Acum, naţiunea se modifică în funcţie de evenimente şi de transformările de pe scena lumii, însă e de presupus că ea continuă sa aibă trăsăturile poporului care îi stă la bază. Altfel, e greu de imaginat că poporul îşi va da adeziunea pentru organele conducătoare ale naţiunii, singura metodă rămasă acestora fiind constrângerea. Mă întreb dacă un popor constrâns îşi pierde identitatea, ori mai degrabă naţiunea aceea devine artificială, imorală, şi vrednică de a fi îndepărtată, după care poporul ar trăi din nou după specificul propriu. Mi se pare important de ştiut dacă specificul unui popor se poate modifica de-a lungul timpului şi în ce măsură, întrucât despre naţiune înţeleg că poate lua orice formă, fie în continuitate organică sau originală cu poporul fie de-a dreptul în contra lui. De exemplu, statul maghiar le-a impus acum un mileniu, ungurilor, catolicismul. După multe secole, deşi unii conducători unguri se mândreau cu “mileniul lor de catolicism”, - cum spune G.Călinescu -, sigur în dauna noastră, existau voci puternice naţionaliste în care fremăta apelul la numele lui Attila, sau a lui Genghis-Han. Poate că mileniul de catolicism nu a reuşit să schimbe elementele constitutive ale maghiarului. La fel, dacă e vorba să studiem specificul etnic ori naţional al românilor, trebuie să ne dăm seama dacă e vorba de românii de azi sau de românii din totdeauna. În ce măsură poate un popor să se lepede de trecutul său, ori de zestrea sa originară, pentru a deveni altceva, de exemplu pentru a îşi însuşi o cultură “occidentală”?

Indiferent ce este un popor astăzi, contează ce a fost el iniţial. Nu are mare importanţă că au trecut mii de ani de atunci. De vreme ce acel popor nu a fost exterminat şi a continuat să îşi formeze noi generaţii, nu e o ruptură. Poporul român este de fapt poporul geto-dac căruia i s-a adăugat influenţa latină. Noi nu suntem o naţiune tânără, spune G.Calinescu, pentru că geţii erau contemporani cu grecii antici. Dar există o teorie recentă a lui Napoleon Săvescu de unde rezultă că dacii şi romanii erau popoare înfrăţite şi deci dacii erau “latini” de la început; ulterior, romanii au părăsit spaţiul carpato-danubian şi s-au stabilit în Italia. Aşa s-ar explica de ce într-un timp relativ scurt a fost latinizat un întreg popor – cam 80% din vocabularul limbii române este de origine latină. În afară de aceasta, există o altă teorie, de fapt o adevărată descoperire, a Marijei Gimbutas, care susţine că în acest spaţiu şi-a avut nucleul Vechea Civilizaţie Europeană, anterioară cu mii de ani primei civilizaţii recunoscute, cea sumeriană. Aici a existat o civilizaţie matriarhală, paşnica, cu o artă de excepţie, ce credea într-o divinitate-zeiţă luând aspectul unei păsări ori al unui şarpe, cu instituţii de conducere şi o scriere rudimentară, considerată cea mai veche din lume. E vorba de tăbliţele descoperite la Tărtăria ale căror litere sunt aproape identice cu acelea ale alfabetului sumerian, ce le urmează după câteva mii de ani. Marija Gimbutas consideră că indo-europenii războinici au venit dinspre răsărit, din Eurasia, şi au distrus această civilizaţie, de fapt au fost asimilaţi de ea, întrucât cultura ei le era superioară. De aceea popoarele europene de azi ar păstra fondul arhaic dat de această veche civilizaţie.

Un scriitor cu o gândire originală, din păcate dispărut de timpuriu, este I.P.Culianu, care ne facilitează accesul la Jung şi la teoria sa despre arhetipuri, prin lucrarea Jocurile minţii. Într-un fel, Jung contrazice ideea de specific naţional, întrucât la el arhetipurile, aceste formaţiuni inconştiente, sunt universale speciei umane. Specia umană evoluează, şi toate etapele parcurse de ea se depozitează în psihicul indivizilor, astfel că indivizii ajung să posede şi fazele instinctuale, primitive ale umanităţii. Ei trebuie să şi le reprime, ca să fie civilizaţi, deci mai întâi să şi le conştientizeze. Dacă vor să le uite, ca şi cum nu ar face parte din ei, apar nevrozele. La Jung, pedagogia înseamnă o conştientizare a fiecăruia în parte. Nu ştiu dacă există un Dumnezeu aici, de vreme ce ritualurile magice sunt socotite drept o apărare împotriva inconştientului, ca şi cum inconştientul ar fi o realitate de prim ordin. Jung spune că psihicul (adică şi inconştientul) ne conduce pe noi, deci nu noi controlăm psihicul pentru a produce gânduri de exemplu. Psihicul este totul, iar ulterior materia reprezintă ceea ce noi percepem prin intermediul psihicului. De aceea este foarte greu sa vezi ce e psihicul (sau spiritul), tocmai fiindcă nu ai un punct de unde să priveşti. Asta ar însemna că orice încercare de auto-caracterizare e lipsită de temei.

În Biblie s-ar considera că pasajul din cartea Facerii despre construirea Turnului Babel şi amestecarea limbilor ar fi dovada în legătura cu voinţa lui Dumnezeu de a exista popoare diferite. Eu identific trei elemente principale aici care ar distinge popoarele: limba, cea dintâi, apoi aşezarea geografică şi în fine comunitatea de practici. Pentru că Elohimii le amestecă limbile, spre a nu se înţelege între ei, apoi îi răspândesc pe suprafaţa pământului şi îi împiedică, în fine, să-şi ducă construcţia la capăt. Iată pasajul:

“În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. [..] Şi au zis iarăşi: “Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi a zis Domnul: “Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (Facerea 11:1-9).

De aici s-ar deduce că popoarele sunt o limitare necesară (limitare întrucât împiedică un proiect comun al umanităţii, de exemplu) împotriva orgoliului. Un popor unic n-ar avea probabil o unitate de măsură la care să se raporteze. Faptul de a “nu se mai înţelege” la care le-a condamnat Dumnezeu ar simboliza că între popoare comunicarea e dificilă, şi apare adesea o stare conflictuală. Acestea, cumva, spre a le împiedica să se uneasca într-un singur popor. Limba deţine rolul principal în constituirea identităţii naţionale.

Ideea limitării sau a cenzurii transcedentale apare la Lucian Blaga. El consideră că spiritul (cultura) unui popor deţine anumite categorii stilistice care îl determină să cunoască într-un anume mod. Pentru a avea sens, omul trebuie să reveleze misterele, însă nu îi este permisă revelarea absolută a acestora, ci doar dintr-o anumită perspectivă. De exemplu, spiritul grec “vede” realitatea prin intermediul sferei, al orizontului limitat, din care infinitul lipseşte. Românii cunosc prin acel spaţiu ondulat, conturat de alternanţa deal-vale, drumul turmelor de păstori; de aceea se numeste şi spaţiu mioritic. Tabloul culturilor alcătuit de Blaga este original, doar că se contrazice oarecum imaginea biblică a omului făcut “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Asemănarea cu Dumnezeu pe care omul a recâştigat-o prin jertfa lui Hristos l-ar îndreptăţi pe om să fie în stare de a primi cunoaşterea absolută, adică Adevărul – pe Hristos. Despre spaţiul românesc, Blaga are cuvinte de laudă la adresa satului. Satul păstrează cultura minoră, a copilăriei, dar ea este o structură autonomă şi poate coexista cu o cultură de tip mare. Aceasta trebuie să fie nu genială, cât o prelungire a minorului. Satul românesc merită această atenţie, de vreme ce el a avut tăria să se păstreze “boicotând” istoria.

Noica spune în Pagini despre sufletul românesc că au existat trei momente culturale de culme în istoria noastră: secolul al XVI-lea, când conştiinţa s-a orientat spre absolut, prin Neagoe Basarab; apoi secolul al XVIII-lea, al crizei şi nemulţumirii de sine, al istoricităţii, îndeosebi din Descrierea Moldovei a lui Cantemir şi în fine secolul al XX-lea când Blaga a împăcat planul eternităţii cu acela al istoricităţii româneşti.

Noica nu mai vrea să fim “eternii săteni ai istoriei”, nu îl mulţumeşte România eternă, ci România actuală, ar dori să trecem de la spiritualitatea populară la creaţia personală. Sentimentul românesc pentru care frământarea istorică e irosire şi pierdere – Psalmii au fost deosebit de citaţi în cultura noastră -, trebuie înlocuit cu nevoia plenitudinii istorice, a realizărilor majore care să dea garanţia duratei. Şi G.Călinescu are obsesia grandorii, a poporului întărit de opere impozante. Într-un articol din 1939, din Jurnalul literar, el e dezamăgit că trăieşte într-o “adunătură de bordeie”, că românul vrea doar căsuţa lui şi nu ridică monumente, precum Notre Dame. Poporul român nu are acele imense catedrale care să-l reprezinte în ordinea eternă, rămase ca sforţări de imensitate: “Cu cât e mai imens norodul ce stă laolaltă în cântec, cu atât e mai adânc sensul religios”, adaugă el. G.Călinescu ne aduce indicaţii despre românii epocii sale dar nu e sigur că aşa au fost dintotdeauna ori dacă relele societăţii româneşti decurg din specificul etnic deficitar sau din măsuri politice, economice etc.

Iată şi alte defecte ale românilor – aproape toate articolele din antologia Cultură şi naţiune care vorbesc despre “român” sunt critice: 1. românul indolent – ţara lui “las-o-n plata Domnului”. El nu se implică în natură. Aşteaptă pagubele şi foloasele ei ca pe o fatalitate. De exemplu, dacă ninge afară, el nu-şi dă zăpada din faţa porţii; aşteaptă să vină soarele să o topească; 2. îi place să dea bacşiş. Românul ar vrea să fie servit, când bate din palme, şi să ofere bacşiş în schimb. Lui ar trebui să i se adreseze cu “sărumâna” şi “să trăiţi, şefule”. Se laudă cu cât cheltuieşte, nu cu cât economiseşte; 3. nu avem tradiţie in arhitectură, decât la bisericile mici sau la cule; capitala e doar un sat mare cu căsuţe improvizate. Toată Europa construieşte modern, de ce n-am ridica şi noi zgârie-nori ca Japonia? – se întreabă G.Călinescu; 4. românului îi place să meargă pe sus. Trăsura era preferată, fiindcă erai privit din două părţi şi dădea iluzia distanţei; aceasta îşi are sursa în starea de lucruri de la începutul secolului al XIX-lea, când existau pe de o parte boieri bogaţi ahtiaţi de luxul european care mergeau în caleaşcă, tineri şi militari ce umblau călare, şi săteni cu căruţa. Nu exista burghezie, clasă de mijloc, aşa că nimeni nu mergea pe jos; 5. suntem umili, Bizanţul ne-a învăţat să ne punem capul în pulbere şi să sarutăm tălpile celor mari; 6. nu ne facem reclamă; Occidentul cu puţina lui istorie şi geografie nu concepe de exemplu ca George Enescu să nu fi fost francez; 7. avem admiraţie faţă de Occident, dar o aplicăm doar valorilor materiale, comune; 8. nu există spirit de cetate în oraşe; acestea par simple abstracţiuni administrative; oraşele sunt tabere în care fiecare îşi aduce casa proprie; 9. românul nu vede profesia ca pe ceva în slujba unei idei, ca pe o continuitate din familie de exemplu; pe el îl interesează salariul; poeţii români văd poezia drept o profesie actuală ce trebuie să dea satisfacţii imediate; 10. publicul are un nivel intelectual în scădere; 80% sunt ţărani, săraci, care nu citesc nici măcar Biblia, şi în răgazul liber dorm; din restul de 20%, doar jumătate sunt la vârsta citirii, şi aceşti orăşeni ies vara pe străzi şi, în loc să dea câţiva lei pe o carte, se îndoapă cu cărnuri şi băuturi. Spre deosebire de ei, francezii rămân cu o măsură de foame pe care şi-o împlinesc altfel, plimbându-se ori citind.

Personalităţile culturii noastre (se adaugă şi M.Vulcănescu, Tânăra generaţie) s-au preocupat de ce este naţiunea română în prezent. Totuşi, analiza specificului ar trebui să nu piardă din vedere însuşirile vechi, structurale, sau măcar de adâncime, aşa cum a încercat Blaga de exemplu să le înfăţişeze. Este entuziasmant să căutăm a ne făuri o naţiune, mereu, de a o schimba – măcar de ar avea tinerii noştri atâta elan -, dar cel mai potrivit ar fi să mergem la izvoare. Cărţi consultate: Biblia sau Sfânta Scriptură. (1988). Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Blaga, Lucian. [1946] (1996). Trilogia valorilor. Bucureşti: Editura Humanitas. Călinescu, George (2002). Cultură şi naţiune. Bucureşti: Editura Albatros. Culianu, Ioan Petru. (2002). Jocurile minţii. Iaşi: Editura Polirom. Gimbutas, Marija (1989). Civilizaţie şi cultură: vestigii preistorice în sud-estul european. Bucureşti: Editura Meridiane. Noica, Constantin. (1991). Pagini despre sufletul românesc. Bucureşti: Editura Humanitas.