Vechea civilizatie europeana

Vechea Civilizaţie Europeană, aşa cum e descrisă de Marija Gimbutas, s-a conturat în sud-estul european cu mii de ani în urmă. Harta de mai jos arată întinderea ei (porţiunea haşurată).

Specificul culturilor de aici ne interesează întrucât în acest spaţiu se constituie mai târziu tracii, cu ramura lor geto-dacă, strămoşii noştri. Potrivit lui Mircea Eliade, din rândul tracilor s-a evidenţiat o confrerie războinică ce avea drept semn „lupul” (în limba getă – daos). De aici, şi-au luat numele de daci. Pe de altă parte, ştim că drapelul dacilor era în formă de balaur având un cap de lup, cu gura deschisă, şi un trup încovoiat ca al şarpelui când umblă. Şarpele reprezintă totodată una din ipostazele Zeiţei venerate de Vechii Europeni, încât nu e dificil să susţinem că tracii nu au substituit total vechea cultură, şi că de fapt aceasta s-a realizat într-o măsură prin ei. Drapelul dac ilustrează comuniunea dintre aspectul masculin, patriarhal, cuceritor, războinic – lupul, şi vechiul simbol asociat femeii, Zeitei – şarpele.

Privind sub aspect general Vechea Civilizaţie Europeană, spunem că s-a dezvoltat între 7000 şi 3500 î.Hr, având centrul în spaţiul carpato-danubian şi extinsă până pe ţărmul Greciei, în Creta, în sudul Anatoliei, cuprinzând Siria şi Palestina. Populaţia trăia în principal din cultivarea pământului, ca parte a complexului „grâu-orz oaie-capre-vite-porc” şi, într-o mai mică măsură, din creşterea animalelor. Societatea era matrilineară, rolul principal revenind femeilor. Ritualurile practicate în cinstea Zeiţei dădeau o notă profund religioasă societăţii. Satele se dezvoltaseră până la a deveni oraşe, elementul distinctiv al acestora din urmă fiind prezenţa unor sanctuare, cale prin care deveneau centre ceremoniale. În antichitate, această funcţie a avut adesea un caracter urban. Observăm cum oraşul, ca prelungire a satului, nu îl afecta pe acesta.

Dar, deşi reunite sub aspectul spiritualităţii, în vasta regiune existau numeroase culturi. Cercetătorul român Sorin Paliga era intrigat că, în pofida nivelului slab al comunicaţiilor interumane din acea vreme, aceste prime culturi neolitice erau difuzate pe întinderi geografice imense, având totodată o coeziune internă uluitoare. Ele se împleteau acoperind teritoriul ulterior al câtorva ţări contemporane nouă. M.Vulcănescu exprimă, prin cuvinte diferite, aproximativ aceeaşi idee:

”Impresia de la care plecăm este următoarea: fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a o răsfrânge pentru alţii”

Diferitele culturi materiale exprimau o unitate spirituală. Mai jos, avem o hartă a dispunerii lor in spaţiul României de mai târziu.

Privim un cunoscut exemplar al culturii Hamangia, numit „Gânditorul” (cca 5000 î.e.n.).

Marija Gimbutas îl interpretează simbolic astfel: bărbatul este numit de ea „bătrânul trist”, aşezat pe un scăunaş, cu mâinile pe genunchi. El era doar un duh trecător al vegetaţiei. În schimb, principiul feminin era considerat creator şi etern. Principiul masculin servea la regenerarea puterilor zeiţei. Bărbaţii participau la ritualuri ca dansatori mascaţi în animale. Muzica şi dansul, ofrandele, măştile, lustraţiile şi riturile implicând pâinea şi băutura erau reunite în ritualuri închinate zeiţei. Sacralizându-şi viaţa, femeile de acum au inaugurat multe practici religioase devenite familiare în epocile de mai târziu: aerul l-au impregnat cu esenţe parfumate, focul a dat opaiţe şi cuptoare, pământul a însemnat obiecte de lut şi pâine, iar apa era lichidul din vase.

Zeiţa era văzută în multiple ipostaze. Uneori, era înfăţişată ca o zeiţă-pasăre. Precum pasărea zboară spre înălţimi şi totodată se odihneşte pe apele pământului, în acelaşi chip cerul se uneşte cu pământul. Era născătoarea şi regeneratoarea vieţii – şi în acest chip pasărea putea avea forma unui corp de raţă sau lebădă, dar totodată zeiţa era şi împărţitoarea morţii, luând aspectul vulturului sau bufniţei. Moartea era reprezentată de zeiţa în ipostaza ei de pasăre de pradă. Dacă roşul era culoarea vieţii, şi negrul cea a fertilităţii, culorile morţii erau albul şi galbenul. În acest fel, zeiţa aducătoare de moarte era figurată ca semănând cu un os, confecţionată din materiale de culoarea osului: marmură, alabastru, piatră sau lut de nuanţă deschisă. Pentru „vechii europeni”, zeiţa creatoare încarcă lumea cu energie, o susţine, şi împarte moartea la momentul oportun. Ciclul infinit al vieţii, morţii şi renaşterii ilustrează aici principiul divin feminin – spiritualitatea Vechii Europe fiind construită pe principiul că viaţa pe pământ e o transformare eternă. Zeiţele epocilor vechi nu erau neapărat dătătoare de fertilitate şi în niciun caz elemente de sexualitate ori erotism, cât creatoare ale vieţii.

Această civilizaţie se afirmă la un înalt nivel artistic. Ceramica de Cucuteni exprimă o eleganţă desăvârşită:

Ca simbolistică, meandrele, liniile ondulate, “V”-urile, sunt embleme ale zeiţei-pasăre, fiind asociate cu apa şi păsările de apă. Labirintul simbolizează pântecele zeiţei şi are o funcţie regeneratoare.

În acelaşi timp, zeiţa îmbrăţişa şi chipul şarpelui. Realizându-şi funcţia secundară de zeiţă a fertilităţii, prin simboluri ce sugerează perpetuarea vieţii şi păstrarea forţelor vitale permanent ameninţate de moarte, ea se asemăna şarpelui care îşi schimbă pielea şi apare la începutul primăverii. Reprezentările de şerpi sunt cunoscute încă din epoca superioară a pietrei. Pe unele piese de artă, datând din anii 13000-11000 i.Hr., şarpele e redat în asociere cu păsări, plante şi linii triple. Între 6500 şi 3500 i.Hr, în spaţiul sud-est european, precum şi în Creta minoică, sunt descoperite în sanctuarele domestice figurine ori zeiţe-şerpi, socotite importante pentru fertilitate ori bunăstarea clanului şi familiei. Se poate presupune cî în preistorie oamenii ţineau în case ori la temelia caselor şerpi vii ca simboluri ale perpetuării vieţii. În credinţele vechi-europene, după cum ne-am obişnuit, şarpele apare şi în ipostaza morţii, sub chip de şarpe veninos. Marija Gimbutas vine să adauge că şarpele vechilor europeni era aducător de bine, nu de rău, aşa cum se întâmplă în simbolistica indo-europeană şi creştină.

Trebuie să recunoaştem complexitatea acestei spiritualităţi. Zeiţa văzută ca fiinţă cu mai multe ipostaze, sau chipuri, se regăseşte în creştinism de data aceasta în persoana lui Dumnezeu, ce se poate manifesta ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Chiar „vechii europeni” înzestrau cu simboluri cifra trei. Marija Gimbutas interpretează desenul a trei linii ca simbolizând totalitate, abundenţă, izvor triplu, asociat funcţiilor de naştere ori dătătoare de viaţă ale zeiţei. Aceste credinţe vechi s-au întipărit în constituţia sufletului românesc iar creştinismul a venit ulterior drept ceva firesc, după cum e de acord şi Vasile Pârvan. Credinţa că religia cuprinde totul, iar lumea este o manifestare a voinţei lui Dumnezeu, în şirul neîncetat al vieţii şi al morţii – moarte care nu însemna o fatalitate, cât o integrare în circuitul existenţei şi al naturii -, a susţinut ortodoxismul. Potrivit acestuia, Dumnezeu se manifestă în lume prin puterile sale necreate, însă nu se confundă cu natura – aşa cum considera panteismul. Pentru român, spune M.Vulcănescu, Dumnezeu poate lipsi uneori din lume ca fiinţă particulară, ca ins, şi lumea poate fi uitată de Dumnezeu, ori „căzută de la faţa Lui”.

Totuşi, am considera noi, creştinismul reprezintă altceva decât credinţele vechilor europeni. Când Adam şi Eva au păcătuit prima dată, goliciunea lor i-a ruşinat. Sfântul Apostol Pavel a recomandat abstinenţa, deşi s-a arătat conştient de slăbiciunile firii şi a fost de acord cu împlinirea lor în cadrul familiei. Pe de o parte, creştinismul reface unitatea dintre femeie şi bărbat, absentă în „vechea civilizaţie europeană”, conferindu-le amândurora şanse egale de mântuire prin iubire reciprocă, dar pe de alta oferă posibilitatea unui nivel superior de realizare, numit asceză, care implică ideea de sfinţenie.

În jurul anilor 4000-3000 î.Hr., triburi de păstori indo-europeni au migrat aici dinspre stepa eurasiatică, în valuri succesive. Societatea lor era patriarhală şi războinică, animalul lor specific fiind calul – cu care au străbătut distanţele mari până în zona sud-estului european. Ei vorbeau o limbă unitară şi, la contactul cu diferitele culturi vechi-europene, s-a realizat o sinteză care a condus în cele din urmă la constituirea popoarelor de astăzi.